Scandal! Umberto Eco se uită la Sinteza zilei!

Numărul zero: Umberto Eco în aceeași vervă furioasă din Cimitirul din Praga, aceeași demonstrație de inventivitate juvenilă, ludică, dacă putem spune așa – aceleași descărcări de adrenalină intelectuală, greu de conceput la un autor de 83 de ani. Dar, de data asta, Eco nu ne mai oferă un bestiar al nebunilor ticăloși, conspiraționiști, ai secolului al XIX-lea, ci un inventar al mizeriei jurnalistice contemporane. Lectura îți provoacă o senzație contradictorie, de uluire și în același timp déjà vu, fiindcă diagnosticele formulate de italian se aplică la fix și presei românești – fie ea din aripa Gâdea sau din aripa Turcescu. 

În limbajul redacțiilor, un număr zero e ceea ce se mai numește și dummy, o ediție de ziar care precede prima apariție și ajunge de regulă să fie tipărită în câteva zeci de exemplare, pentru studiu și corectarea erorilor și, uneori, pentru edificarea viitorilor clienți de publicitate. Despre asta e vorba și în romanul omonim, dar la modul exagerat sau virtualizat: un comandor pe nume Vimercate, genul mogul tenebros, angajează o redacție precară, de ticăloși și ratați, ca să realizeze o viitoare publicație. Spre deosebire de un număr zero onorabil, cel al lui Eco e o operațiune care se întinde pe luni de zile, un fel de bombă cu ceas, în care mai important decât publicarea informației valide și impactul acesteia la public e potențialul de amenințare, maculare, manipulare al întreprinderii.

Starostele ales de mogulul Vimercate pentru noua gazetă este un oarecare Simei, atât de oarecare pentru narator încât „avea chipul altcuiva. (…) Avea chipul tuturor”. În ciuda feței comune, Simei e un amestec din nou contradictoriu de imbecilitate, clarviziune, viclenie și lipsă de scrupule care ar rușina și cele mai notorii ajutoare de mogul care au apărut prin stenogramele presei românești (sau ale DNA) în ultimii 10 ani. Asemeni combinatorului de partid care a luat locul mogulului în scriptele televiziunilor militante de la noi, Simei nu știe să scrie, că doar ministrul apărării nu trebuie să știe să arunce o grenadă. Totuși, începând cu ceea ce l-ar putea deranja sau coafa pe Comandor, Simei știe o grămadă de alte lucruri, pe care le expune haimanalelor din redacție la modul în același timp sever și mobilizator.

Disprețul față de cititori. Simei vrea un public de televiziune de știri românească: peste 50 de ani, „nişte burghezi buni şi oneşti, doritori de legalitate şi ordine, însă lacomi de bârfe şi de dezvăluiri cu privire la felurite forme de dezordine”. Atenție însă, zice directorul ziarului, nu trebuie să ni-i închipuim ca pe niște mari consumatori de hârtie tipărită: „O să pornim de la principiul că nu sunt ei ceea ce se cheamă nişte mari cititori, ba chiar bună parte din ei n‐or fi având nici o carte în casă.”

Presa la viitor. Emisiunea lui Mihai Gâdea, dar și cele ale concurenței, are mania scenariilor, a presupunerilor despre ceea ce s-a întâmplat, dar mai ales despre ce se va întâmpla. Comandorul și Simei ai lui Eco aleg să-și boteze ziarul Mâine, fiindcă „ştirile din ziua precedentă le aflăm deja de la televizor seara la opt, aşa că ziarele relatează permanent lucruri pe care le ştii deja, şi iată de ce se vând tot mai prost. În Mâine, aceste ştiri care deja put ca peştele stricat. (…) Sigur că va fi util să le rezumăm şi să le reamintim, dar o să fie suficientă o rubrică scurtă”. Ca să scape de mirosul de pește stricat, Simei propune o strategie confuză, bazată pe speculații. În paranteză fie spus, nici cotidienele serioase nu au în momentul de față o soluție foarte articulată pentru faptul că au rămas fără obiectul muncii, informația deja difuzată nu numai de televiziuni, ci și de site-urile de știri.

Securiștii infiltrați. În România, cei care au trăit în deluzia că Robert Turcescu e un mare jurnalist și-au dat ochii peste cap după mărturisirea dubios-misticoidă a acestuia, cu privire la propria afiliere la servicii. În Numărul zero, Simei îl angajează pe un oarecare Lucidi (căutați semnificațiile numelor din carte atunci când o veți citi), „fiindcă știi foarte bine că ești deosebit de priceput să culegi zvonuri și să le raportezi cui trebuie”. Totuși, la ce-i trebuie lui Simei un securist pe stil italian în redacție? „Ce crezi că o să se ducă să povestească, dacă nu lucruri pe care serviciile le‐ar înțelege foarte bine citind oricare dintre numerele noastre zero? Dar ne poate aduce ştiri pe care le‐a aflat spionându‐i pe alţii”, îl edifică directorul pe narator.

Separarea opiniei de informație și acuzațiile. Marile cotidiene anglo-americane fac o regulă sfântă din marcarea comentariilor ca atare și așezarea lor în pagini diferite de restul ziarului, care e compus în majoritate din articole informative. Televiziunile românești de știri își spun „de știri”, dar își umplu majoritatea grilelor cu talk-show-uri pline de părerism standardizat, „pe linie”. Cu privire la aceeași problemă, Colonna, naratorul lui Eco, se prinde în jocul lui Simei și dă următoarea regulă: dacă ai un viaduct care se prăbușește și vrei să acuzi pe cineva de catastrofă, trebuie să pui toată povestea în gura unui intervievat, de exemplu domnul Bianchi, 34 de ani, de profesie zidar: „E vina Primăriei, se ştia de mult timp că viaductul ăsta avea nişte probleme.” Nu e nevoie de dovezi și nimeni n-o să-l caute pe domnul Bianchi. Sau dacă o să-l caute, n-o să-l găsească.

Clișeele. Toate manualele de stil îți spun să le eviți, dar situația din redacții a alta. Fiindcă Simei nu știe să scrie, cel care explică e Colonna: „Cititorul se aşteaptă tocmai la aceste expresii, aşa l‐au obişnuit toate ziarele. Cititorul înţelege ceea ce se‐ntâmplă numai dacă se spune «suntem între ciocan şi nicovală», «guvernul anunţă lacrimi şi sânge», «calea‐i tot mai abruptă». Lista clișeelor-recomandări continuă pe mai multe paragrafe.

Macularea unui personaj public. Simei își trimite una din hahalere pe urmele unui judecător integru, dar „băgăreț”, insinuând: „Nimeni nu‐i niciodată așa, integru sută la sută, bunăoară nu e pedofil, nu și‐a asasinat bunica, n‐a luat șpagă, dar o fi făcut ceva ieșit din comun. Sau, dacă‐mi permiteți expresia, îi scoatem noi din comun ce face el zi de zi.” Hahalera dă peste judecător la un restaurant chinezesc. „Splendid! (…) frecventează medii chinezești”, jubilează Simei, mănâncă cu bețișoare, „ca un sălbatic”. Poartă teniși și ciorapi verzi? „Ăsta‐i un dandy, sau un hipiot, cum se zicea odată. Nu‐i greu să ne‐nchipuim că‐şi mai bagă şi‐n venă. Dar asta nu spunem, trebuie s‐o deducă cititorul singur.”

Numărul zero e plin de astfel de înțelepciuni inverse, dar, vorba clișeului, spațiul nu ne permite. Mai putem afla cum și când trebuie fabricate dosarele cuiva, cum se aranjează un moment paparazzo (cu acordul celebrităților), ce-i cu homosexualii („N‐am nimic cu poponarii, e ca şi cu negrii, n‐am nimic cu ei, cu condiţia să stea la ei acasă”) și așa mai departe.

Iar restul, dragi cititori, restul e Umberto Eco. Numărul zero apare, la Polirom, peste câteva zile – dacă nu cumva, ar zice Simei, n-a și apărut. Trebuie să citiți!

Articol scris pentru ediția de joi, 14 mai, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts