Sarkozy: vocea și căștile

Apariția lui Nicolas Sarkozy în prim-planul întâlnirii dintre FMI și Banca Mondială e un bun prilej pentru ca să îmi aduc aminte de un episod în care l-am văzut pe viu pe președintele în cauză. O serie de atribute mai greu de remarcat la TV sau în ziar explică o parte din priza pe care o are un astfel de lider.

Prin noiembrie 2007, mă aflam într-o vizită la Strasbourg, unde vedeam la lucru plenul Parlamentului European. Cei 788 de parlamentari erau prezenți aproape în păr în sala futuristă, cu aspect de navă galactică pe jumătate vie, unde votau paragrafe și amendamente de lege, într-un ritm care ar rușina total tentativele de legiferare din Camerele noastre. Sistemul nervos al navei era compus dintr-o complicată încrengătură de fire electrice, care legau între ele microfonul vorbitorului, translatorii în cele 27 de limbi ale Uniunii și, mai departe, căștile de pe pupitrele europarlamentarilor, dar și ale presei. 

Din loja acesteia, aflată undeva, foarte sus (doar microbiștii săraci, cu loc în ultimele rânduri ale stadionului, pot pricepe acest amplasament), urmăream vag ce se discuta și mă jucam la butoanele căștilor, ca să văd cum sună discuția, altminteri foarte tehnică, din sală, în diferitele limbi. Dincolo de traducere, căștile erau necesare fiindcă vorbitorul de la pupitru nu putea fi auzit pe viu de presa suită prea sus.

A urmat o pauză, după care la tribună și-a făcut apariția atracția zilei și a săptămânii de plen: Nicolas Sarkozy, președintele Franței. Minuscul și spilcuit, acesta s-a proptit în podurile palmei pe pupitrul pentru discursuri, și-a crăcănat picioarele ca pe puntea unei nave și a început.

Nicolas Sarkozy speaking at the congress of hi...

Sarkozy în 2004. Cam la fel ca în 2007. Imagine Wikipedia

Chestiunea era, dacă nu greșesc, votul Franței de respingere a Constituției Europene, unul din momentele în care Uniunea Europeană a rămas undeva, în aer, politic – la fel cum azi e amenințată economic. Imediat, undeva în stânga, mai jos, au început să tropăie și să fluiere o trupă de europarlamentari desprinși parcă din caricaturile din “Punch”, din secolul al XIX-lea. Britanicii. Care, în ciuda prestanței de turmă de animale bătrâne și puternice, obișnuite cu traiul în aer liber, se manifestau ca o adunătură de adolescenți de pe un stadion de fotbal.

Sarkozy n-a clipit. Și-a descleștat mâna dreaptă de pe pupitru și a început să facă niște gesturi cu ea, ținând cu grație și mai ales fermitate o baghetă imaginară între degetul mare și arătător și legănându-se. A ridicat vocea o terță sau o cvartă. Nu mai mult. Până atunci, ascultasem discursul în franceză, cu vocea lui Sarkozy în căști, și tropăiala britanicilor pe viu.

Acum, pe lângă britanici, mă mai deranja ceva. Am scos căștile. Ceea ce mă deranja era tot vocea lui Sarkozy. Dar pe viu și ea. Din ce în ce mai tare, mai melodios și mai sigur. O singură voce contra a vreo 70 de bizoni bătrâni și supărați, a 150 de călcâie bătând darabana în podeaua terasată de la Strasbourg. Gesticulând, francezul le-a explicat britanicilor că Europa nu e despre conflicte, ci despre solidaritate. Că părinții lui și părinții lor luptaseră în același război și învinseseră același dușman, că femeile franceze și cele engleze plânseseră aceiași morți, că de sute de ani cele două națiuni erau nu despărțite, ci unite de Canalul Mânecii. Bizonii au devenit repede, la loc, vegetali, s-au liniștit ca o furtună ce trece.

O asemenea retorică e, raportat la votul negativ al Franței, cu totul populistă. E notoriu faptul că Bernard Henri Lévy l-a acuzat de rasism pe bizarul Henri Guiano, scriitorul de discursuri al președintelui francez. Nicolas Sarkozy e însă Nicolas Sarkozy, și pe unii asta îi îngrijorează, fiindcă e capabil de momente precum cel de mai sus.

Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 28 septembrie 2011, a ziarului “România liberă”

Articole despre Sarkozy

Enhanced by Zemanta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *