Sarkozy: vocea şi căştile

Apariţia lui Nicolas Sarkozy în prim-planul întâlnirii dintre FMI şi Banca Mondială e un bun prilej pentru ca să îmi aduc aminte de un episod în care l-am văzut pe viu pe preşedintele în cauză. O serie de atribute mai greu de remarcat la TV sau în ziar explică o parte din priza pe care o are un astfel de lider.

Prin noiembrie 2007, mă aflam într-o vizită la Strasbourg, unde vedeam la lucru plenul Parlamentului European. Cei 788 de parlamentari erau prezenţi aproape în păr în sala futuristă, cu aspect de navă galactică pe jumătate vie, unde votau paragrafe şi amendamente de lege, într-un ritm care ar ruşina total tentativele de legiferare din Camerele noastre. Sistemul nervos al navei era compus dintr-o complicată încrengătură de fire electrice, care legau între ele microfonul vorbitorului, translatorii în cele 27 de limbi ale Uniunii şi, mai departe, căştile de pe pupitrele europarlamentarilor, dar şi ale presei. 

Din loja acesteia, aflată undeva, foarte sus (doar microbiştii săraci, cu loc în ultimele rânduri ale stadionului, pot pricepe acest amplasament), urmăream vag ce se discuta şi mă jucam la butoanele căştilor, ca să văd cum sună discuţia, altminteri foarte tehnică, din sală, în diferitele limbi. Dincolo de traducere, căştile erau necesare fiindcă vorbitorul de la pupitru nu putea fi auzit pe viu de presa suită prea sus.

A urmat o pauză, după care la tribună şi-a făcut apariţia atracţia zilei şi a săptămânii de plen: Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei. Minuscul şi spilcuit, acesta s-a proptit în podurile palmei pe pupitrul pentru discursuri, şi-a crăcănat picioarele ca pe puntea unei nave şi a început.

Nicolas Sarkozy speaking at the congress of hi...

Sarkozy în 2004. Cam la fel ca în 2007. Imagine Wikipedia

Chestiunea era, dacă nu greşesc, votul Franţei de respingere a Constituţiei Europene, unul din momentele în care Uniunea Europeană a rămas undeva, în aer, politic – la fel cum azi e ameninţată economic. Imediat, undeva în stânga, mai jos, au început să tropăie şi să fluiere o trupă de europarlamentari desprinşi parcă din caricaturile din “Punch”, din secolul al XIX-lea. Britanicii. Care, în ciuda prestanţei de turmă de animale bătrâne şi puternice, obişnuite cu traiul în aer liber, se manifestau ca o adunătură de adolescenţi de pe un stadion de fotbal.

Sarkozy n-a clipit. Şi-a descleştat mâna dreaptă de pe pupitru şi a început să facă nişte gesturi cu ea, ţinând cu graţie şi mai ales fermitate o baghetă imaginară între degetul mare şi arătător şi legănându-se. A ridicat vocea o terţă sau o cvartă. Nu mai mult. Până atunci, ascultasem discursul în franceză, cu vocea lui Sarkozy în căşti, şi tropăiala britanicilor pe viu.

Acum, pe lângă britanici, mă mai deranja ceva. Am scos căştile. Ceea ce mă deranja era tot vocea lui Sarkozy. Dar pe viu şi ea. Din ce în ce mai tare, mai melodios şi mai sigur. O singură voce contra a vreo 70 de bizoni bătrâni şi supăraţi, a 150 de călcâie bătând darabana în podeaua terasată de la Strasbourg. Gesticulând, francezul le-a explicat britanicilor că Europa nu e despre conflicte, ci despre solidaritate. Că părinţii lui şi părinţii lor luptaseră în acelaşi război şi învinseseră acelaşi duşman, că femeile franceze şi cele engleze plânseseră aceiaşi morţi, că de sute de ani cele două naţiuni erau nu despărţite, ci unite de Canalul Mânecii. Bizonii au devenit repede, la loc, vegetali, s-au liniştit ca o furtună ce trece.

O asemenea retorică e, raportat la votul negativ al Franţei, cu totul populistă. E notoriu faptul că Bernard Henri Lévy l-a acuzat de rasism pe bizarul Henri Guiano, scriitorul de discursuri al preşedintelui francez. Nicolas Sarkozy e însă Nicolas Sarkozy, şi pe unii asta îi îngrijorează, fiindcă e capabil de momente precum cel de mai sus.

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 28 septembrie 2011, a ziarului “România liberă”

Articole despre Sarkozy

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts