Sânii Simonei Halep și orgoliul național

Picate ca din cer într-o vară în care motivele de mulțumire ale românilor sunt cel mult concediul de odihnă sau apropierea lui, succesele Simonei Halep au fost savurate din plin la noi, ca dovadă audiențele bune realizate și de posturi de nișă ca Eurosport la meciurile jucătoarei românce. Sportiva a devenit subiect de discuție inclusiv pentru cei dezinteresați de sport, în general – și nu numai de aristocraticul și mai puțin popularul tenis. Dincolo de ierarhiile WTA, Halep funcționează, ca imagine sau mit în devenire, în psihologia noastră colectivă. Ce înseamnă asta?

CONTINUITATEA. România nu are o școală de tenis de primă mână și nu produce tenismani de mâna-ntâi în fiecare zi, dar grație legendarelor succese ale lui Năstase și Țiriac din anii ’70, sportul despre care vorbesc este un motiv de mândrie națională – sau, dimpotrivă, de consolare. Există o expresie legată de meciurile de Cupă Davis ale celor doi jucători, atribuită lui Cristian Țopescu, care funcționează ca o alinare: “La un pas de salatieră!”, anume în momente în care o persoană trece pe lângă un succes notabil. Pe un astfel de fundal, apariția unei jucătoare de tenis de excepție e la fel ca prestația unei gimnaste cu aceleași calități, mult mai vizibilă decât succesele într-un sport fără tradiție în România, orice-ar însemna tradiția.

DESCURAJAREA XENOFOBIEI. Simona Halep e aromâncă din Constanța și rezultatele ei excepționale valorizează pozitiv acest gen de românism, la fel cum a făcut-o, înaintea ei, cariera lui Gheorghe Hagi. Stereotipurile despre aromâni – zgârcenie, negustorie – sunt cunoscute și nu merită să le enumerăm pe larg. Marii sportivi din această etnie distrug acest gen de loc comun.

VISUL BRAZILIAN. Nu numai succesul simbolic, dar și banii câștigați de Simona Halep – 4,5 milioane de dolari, până la 22 de ani – sunt o poveste exemplară care funcționează mai ales în segmentele sociale defavorizate. Așa e perceput fotbalul în Brazilia sau baschetul la americanii de culoare, pentru care NBA-ul e unul din puținele spectacole cu virtuți de vis pozitiv și aspirație. Or dacă ne gândim la volumul de populație care trăiește în România în sărăcie sau la limita ei, acest gen de consecință este considerabil.

OPERAȚIA DE MICȘORARE A SÂNILOR. Pare un subiect prea trivial pentru a fi discutat aici, dar nu e deloc. Un gest de acest fel al unei românce funcționează și în plan simbolic, dacă ne gândim la faptul că românca apare în cărțile lui Michel Houellebecq, și nu numai, în chip de prostituată. Or sânii mari sunt unul din motivele recurente când vine vorba de un anumit gen de pulsiune erotică standardizată și discriminatoare. Publicații ca Daily Mirror sau Huffington Post au scris repetat despre operația Simonei, preluând printre altele o afirmație a acesteia despre propriii sâni: “Nu îmi plac nici în viața de zi cu zi. Cred că aș fi recurs la operație și dacă n-aș fi fost sportivă.” Un astfel de enunț funcționează nu doar ca reparație în privința unui stereotip național, ci și la modul general feminist. Privarea de atribute stereotipe e, implicit, o declarație de autoafirmare. Iar orice-ar spune publicațiile serioase, imaginea se construiește, mai ales, prin intermediul tabloidelor.

PROFITORII. IPOCRIȚI ȘI DETRACTORI. Un site de umor publica după Roland Garros o gogoașă, în care Victor Ponta își asuma performanețele de pe teren ale Simonei. E doar o gogoașă, dar ulterior Radu Mazăre i-a conferit Simonei titlul de cetățean de onoare al Constanței. Politicienii vor fi înclinați să își revendice în diferite moduri performanțele lui Halep, de la felicitări pe Facebook până la afișarea la turnee de tenis. Există însă și o strategie contrară, a lui Radu Banciu, detractor consecvent al jucătoarei. După ce aceasta a pierdut semifinala de la Wimbledon, acesta ricana: “Măcar nu îl mai văd pe Gâdea că  a cumpărat şi finala asta de Grand Slam. Nimeni nu se întreabă de unde au ăia atâţia bani de cumpără ei drepturile TV la finalele de Mare Slam?“

SPONTANEITATEA IMAGINII. Considerațiile încâlcite ale lui Banciu despre Gâdea și transmisia meciului sunt un exemplu despre modul cum discuția despre Simona Halep este deturnată către obsesiile și agenda fiecăruia. Acest gen de “unde dai și unde crapă” proliferează în absența unei imagini construite a Simonei. Aceasta nu are un site oficial, iar paginile de Facebook care îi sunt dedicate au un număr de fani relativ mic, 2-300 de mii, comparat cu prezența unor entertaineri ca Smiley, Akcent sau Inna, care au primit în fiecare caz milioane de like-uri. Bineînțeles, jucătoarea are destul timp să se gândească și la rețele sociale sau PR. Iar toate efectele pozitive enumerate mai sus funcționează cu atât mai bine în plan social, cu cât e vorba de o imagine spontană, construită de media clasică, aproape fără aportul PR-ului. În orice caz, în ascensiune, așa cum e, Simona Halep va genera probabil din ce în ce mai multe subiecte publice și va deveni un mit pozitiv pentru România, așa cum un Ilie Năstase sau o Nadia Comăneci continuă, la decenii după încheierea carierei, să aibă o reflectare preponderent pozitivă și să funcționeze ca exemple.

Articol scris pentru ediția de joi, 10 iunie, a săptămânalului Dilema veche.