Să nu disprețuiești! Manifestul meu

“Mitocănia înseamnă tocmai domnia disprețului, în care fiecare este, pe rînd și fără a prinde chiar de veste, mitocanul și victima celor din jur. Iar din acest punct de vedere, nu este nicio diferență de esență între mitocanul populist și cel elitist”, spune antropologul Vintilă Mihăilescu într-un text despre dispreț și efectele lui sociale. Poftiți de citiți:

Mega Image, București, cartier Cotroceni, ora prânzului corporatist. O doamnă ceva mai în vârstă cumpără niște mezeluri. Două tinere îmbrăcate „office” se duc direct la vînzătoare:

—Fă-mi și mie o salată cu aia, aia și aia!
—Domnișoară – intervine doamna care aștepta să-și ia mezelurile –, nu vă supărați, dar coada este acolo și acum sunt eu la rînd…
—Tu nu te uiți la tine cum arăți!? – îi răspunde una dintre corporatiste, după ce preț de câteva secunde a măsurat-o, scîrbită, din cap pînă în picioare pe doamna cu pricina.

Mega Image, Bușteni, sezon de vacanță. Un domn își pune coșul cu cumpărături la casă și așteaptă să plătească. O doamnă între două vîrste, în șlapi și perle false la gît, intră pe ușă și merge direct la vînzătoare:

—Drăguță, dă-mi și mie ciocolata aia! – arată ea cu degetul către vînzătoare.

Apoi, văzînd privirea întrebătoare a domnului care aștepta să-și ia restul, se adresează nu se știe cui: Poate că domnu’ se mai uită puțin prin magazin, că eu sunt grăbită, vreau să ajung pe munte…

Mall, litoral, raion de cosmetice.

—Iubito, ce vrei să-ți mai iau? – se aude dinspre intrare vocea dulce a unui bărbat.
—Am văzut și niște cercei, care s-ar potrivi – răspunde iubita, privind relativ mulțumită la lanțul gros de argint de la gît, evident un cadou recent. În priviri i se vede însă clar că ar fi visat un lanț similar, dar din aur.
—Iubita mea vrea niște cercei – i se adresează bărbatul vînzătoarei, fără a privi la coada de la casă.
—Aici nu avem cercei, e raionul de cosmetice… – îi explică vînzătoarea.
—Și ce, nu te poți duce să-mi aduci niște cercei, e la doi pași! – ridică tonul bărbatul.
—Alo, domnu’, coada e aici! – se aude o voce din spate.

Iubitul iubitei nici nu tresare. Rămîne impasibil în fața vînzătoarei și așteaptă cerceii.

*

Numitorul comun al acestor trei întîmplări la care am participat, precum și al altor milioane la care n-am participat direct, este mitocănie. Mitocănia nu este doar trăsătura de caractar a unora, ea este apanajul tuturor celor pentru care Celălalt nu mai există, pentru că pur și simplu nu-l mai văd, pentru că pur și simplu le stă în cale, pentru că, din perspectiva lor, însăși existența acestuia încetează să mai fie legitimă; pe scurt, Mitocanul este cel care se consideră îndreptățit să-l disprețuiască pe Celălalt, pentru care Celălalt nu are niciun preț, pe care nu dă nici doi bani.

Mitocănia a existat dintotdeauna și există pretutindeni, dar, de regulă, a fost și este sancționată social ca atare. În România zilelor noastre, ea este însă standardul de viață socială: mitocănia a devenit firească.

Într-o societate în care mitocănia a devenit firească, orice dialog real încetează, căci Tu ești Celălalt, iar pentru Mitocan, Celălalt chiar nu există. Devenită firească, mitocănia face practic imposibilă orice formă coerentă de coexistență socială, pentru că fiecare se simte îndreptățit în ceea ce face, dar nimeni nu consideră că și Celălalt s-ar putea să aibă dreptatea sa.

Practic instituționalizată, mitocănia instituie gherila socială: pe de o parte, o Putere care practică disprețul mitocănesc – pentru că „noi putem” și, ca atare, voi, Ceilalți, „ciocu’ mic!”; pe de altă parte, o Contra-putere, care disprețuiește Puterea, pentru că, pur și simplu, îi neagă dreptul la existență, așa că îi dă m**e (sau practică alte forme, mai intelectual-elegante, de violență simbolică) – pentru că doar asta poate. Statul de drept s-a redus la îndreptățirea fiecăruia de a disprețui.

O țară în care gherila mitocăniei s-a instituit nu mai are viitor – iar România tocmai și-a amanetat viitorul.

*

Nu vreau să mai fiu disprețuit, să fiu „omul invizibil” sau ținta vizibilă a Mitocanului anonim! Dar nimeni nu vrea să fie disprețuit și fiecare vrea să fie recunoscut, să fie prețuit într-un fel sau altul. Or, mitocănia înseamnă tocmai domnia disprețului, în care fiecare este, pe rînd și fără a prinde chiar de veste, mitocanul și victima celor din jur. Iar din acest punct de vedere, nu este nicio diferență de esență între mitocanul populist și cel elitist! Salvarea se reduce, așadar, la o premisă indiscutabilă: Să nu disprețuiești! Nu neapărat să-ți iubești aproapele, nu să întorci și celălalt obraz, nu să ierți sau să te supui, căci toate acestea pot fi uneori prea complicate. Dar măcar să nu disprețuiești, să numeri pînă la o sută înainte de a-l scuipa între ochi pe Celălalt doar pentru că este un Altul, pentru că este Adversarul anonim, pe care este „firesc” să-l disprețuiești, chiar și fără a-l privi, să-l disprețuiești doar așa, din principiu; ei bine, acest lucru ar trebui să fie posibil și accesibil oricui! Or, tocmai DISPREȚUL este numele real al epidemiei mortale care a cuprins la ora actuală România.

*

Deci adio, România, dar rămîn cu tine! Abandonul nu a fost niciodată o soluție…

5 thoughts on “Să nu disprețuiești! Manifestul meu”

  1. Nu înțeleg – un text excelent scris de dl prof. Vintilă Mihăilescu (și pe care, evident, îl citisem) este republicat de dl Comănescu. Atsa nu este mitocănie?

  2. Eu sunt un mare admirator al d-lui Mihailescu. Dar acum, cu tot riscul de a parea ridicol avand oarecum o alta parere, parca nu prea pot fi de acord cu d.sa. Da, vorbim despre actiune si reactiune. Mitocania, ca reactie la mitocanie. Insa eu cred ca mitocanului ii faci un bine punandu-i in fata o “oglinda” in care sa se vada. (Desigur, depinde cum alegi sa faci asta, exista pericolul real al coborarii tale la nivelul lui, dar asta e alta discutie). Caci, daca stau si ma gandesc, in ultima instanta nici nu stiu cum altfel ar trebui sa reactioneze un om normal asa incat sa nu permita Mitocanului sa-si manifeste mitocania. Pentru ca eu nu cred ca mitocania asta funciara e un efect al dispretului. Mai degraba invers: faptul ca nu se reactioneaza la mitocanie cum si cand ar trebui, adica printr-o justa, hotarata si prompta punere la punct a mitocanului imediat ce acesta incepe sa se manifeste mitocaneste, atrage oarecum logic dispretul mitocanului: daca-mi permiti sa ma port a sa cu tine, oricand si oricum vreau eu, atunci de ce sa n-o fac, mai ales ca si pot? Intoarcerea celuilalt obraz sau a ochilor in alta directie, mai ales cand nu suntem noi obiectul imediat al mitocaniei (vezi exemplele din articol) mi se par contraproductive, in sensul ca sunt atitudini care incurajeaza mitocanul, validandu-i practic perceptia ca asa e normal sa se poarte cu “nimenii” din jurul lui. Iar demersul de a lansa un indemn de bun-simt in bula oamenilor de bun-simt e, desigur, plin de gratie insa are, din pacate, acelasi benign efect ca si proverbiala frectie la piciorul de lemn: il lustruieste, facandu-l poate mai elegant pe posesorul sau, fara insa a-i reda acestuia macar un strop din mobilitatea pierduta.

    1. Mie mi se pare că disprețul vine înaintea mitocăniei, e impulsul care o catalizează.

      Altfel, eu unul am tendința să mă dau la o parte din fața mitocanilor, poate e o atitudine egoistă, dar mi se pare că șmecheria e să te enervezi cât mai puțin. Da, poate altruist vorbind mitocanii ar trebui pedepsiți, dar…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *