România plagiatoare și rădăcinile ei

Despre plagiat s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales în legătură cu politicienii. Dar, undeva sub știrile de-a-ntâia, în societatea românească există o pânză freatică de fenomene intelectuale (în sens larg), din care se naște blamata ciudățenie a copierii neasumate. Un inventar al acestora e util.

Plagiatul a fost o temă de notorietate pe la începutul anilor ’90, pe când Eugen Barbu încă trăia. Printre acuzațiile la adresa acestui scriitor e și o frază memorabilă de la vremea respectivă, a lui Nicolae Manolescu. Înainte de a decide dacă domnul Eugen Barbu e un mare scriitor sau un scriitor mai puțin important, trebuie să vedem dacă acesta e sau nu e scriitor, cât din opera lui e copiată, spunea pe atunci criticul literar. Întreaga poveste avea și o încărcătură politică, fiindcă răposatul autor era plimbat la vremea respectivă de Corneliu Vadim Tudor ca o relicvă făcătoare de minuni, pe la evenimentele României Mari.

Următorul moment public e prin 2003, atunci când Evenimentul zilei a început să publice informații legate de Mircea Beuran și manualele franțuzești după care acesta și-a copiat lucrările. Pentru ca, mai nou, acuzați de așa ceva, adesea cu argumente serioase, să fie premierul Ponta, dar și un fost ministru al educației, Ioan Mang, sau Laura Codruța Kovesi.

TRADIȚIA ȘCOLARĂ. Ar fi ciudat dacă numai politicienii ar fi plagiatori. Numele de mai sus sunt din categoria celor expuse politic, de unde și apariția lor în prim-plan, chiar dacă în unele cazuri există dovezi serioase, incriminatoare. Dar lucrurile pornesc încă din sistemul școlar.

Acum câțiva ani, aveam de jurizat un număr de texte pentru un concurs cu tematică UE, destinat liceenilor și studenților. Într-o seară, târziu, am deschis articolul uneia dintre participante. Nu-mi amintesc ce nu mi s-a părut în regulă, dar am luat un fragment de două-trei fraze din textul respectiv și l-am căutat pe Google. Ei bine, era plagiat dintr-un soi de dicționar al instituțiilor europene. Iar participanta era o persoană cu un CV ireproșabil, atâta cât se poate vorbi de asta la o vârstă fragedă. Am descalificat-o, dar îi acord o circumstanță atenuantă: probabil că n-a știut ce face.

Sau, la fel de probabil, a crezut că așa se face. De vină e binecunoscutul accent pus pe memorare în învățământul românesc. E vorba de celebrele comentarii literare învățate pe dinafară din cărți (sau, pe vremuri, din caiete olografe împrumutate de meditator), care asigură succesul la examenul de literatură. Netul românesc e plin de site-uri de “referate”, de fapt subiecte de-a gata, mediocre sau chiar mai rău. Foarte probabil, “referatele” sunt materia primă a unui gen de lego cu paragrafe, pe care e tentat să-l facă, în producțiunile proprii, mai tot elevul sau studentul fără aptitudini deosebite sau chef de treabă.

La asta se adaugă mania copiatului la examenele pe care, în lipsa cunoștințelor, le treci degeaba, și balamucul creat în fiecare an de Bacalaureat și supravegherea acestuia. Sau lucrările de diplomă și doctoratele traficate prin anunțuri lipite nonșalant pe stâlpi.

PLAGIATUL INVOLUNTAR ȘI COPY-PASTE-UL. Înapoi la tânăra participantă la concursul pe tematică UE, ea nu e nici pe departe singura care a făcut așa ceva. Acum câțiva ani, în epoca de glorie a blogurilor, în online-ul anglo-saxon apărea discuția despre așa-numita piraterie involuntară. Pe scurt, era vorba de preluarea de conținut (mai ales, fotografii) de pe site-uri relevante, fără citarea sursei și fără acord. Analiștii fenomenului înclinau către ideea că cea mai mare parte dintre vinovați nu conștientizau ca atare faptul că fotografia cu Jennifer Lopez sau materialul preluat cu copy-paste și fără sursă înseamnă, în ultimă instanță, piraterie. Întreaga poveste nu se referă în mod special la România, dar e semnificativă pentru vremurile în care trăim. Există și agregatoare de conținut care oferă plusvaloare, ca News.Google.com. Dar, cel puțin în media de la noi, nu e vorba numai de asta. Ci și de faptul că majoritatea canalelor profesioniste de informație se hrănesc preponderent din surse electronice comune, care se reduc la agenții de presă și la comunicatele instituțiilor. Toate acestea umplu, uniform și nediferențiator, paginile electronice ale majorității publicațiilor, în pseudo-articole regurgitate rapid și necritic de editorii excedați, într-un mod care a fost numit churnalism.

PLAGIATUL-NEPLAGIAT. Ovidiu Eftimie de la Times New Roman, multă vreme corespondent local de Brașov, mi-a atras atenția asupra unui lucru interesant. În orașul de unde a venit există un obicei pe nume Junii Brașoveni, un fel de defilare anuală, cu iz de ritual precreștin, a unor tineri. Căutați-i pe Juni pe Wikipedia în română, veți afla despre ce e vorba. Apoi luați cu copy un paragraf și căutați-l la rândul lui pe Google: deși acesta a început să elimine așa-numitul conținut duplicat, s-ar putea să-l găsiți într-o sută de alte locuri – mai ales site-uri de turism, bloguri, publicații locale.

În cazul Wikipedia, intervine doar o problemă de reputație. Celebra enciclopedie electronică își oferă textele la liber, integral, fără obligativitatea citării sursei. Totuși, a semna cu nume propriu așa ceva e dubios.

ACUZAȚIILE ȘI ISTERIA. Mai tipic românești sunt scandalurile care apăreau acum câțiva ani tot pe bloguri, în privința unor clipuri de pe YouTube. Încăierările se legau de faptul că un anume clip fusese postat în premieră de X, iar Y îl preluase și el fără să menționeze faptul că fusese postat de X. La vremea respectivă, YouTube era mult mai plin de fragmente TV, clipuri muzicale și alte tipuri de conținut piratat decât astăzi. Deci, de fapt, și X, și Y piratau, adesea, prin intermediarul de pe YouTube, ceva produs de un terț. Dar asta nu-i împiedica să își dispute niște merite.

Până aici, e vorba doar de orgoliu și neștiință. Dar, după cazul Beuran, acuzațiile de plagiat au început să fie folosite cu premeditare, pe canalele media majore, cu concursul editorului. N-are niciun rost să pomenesc numele. Într-o societate în care plagiatul ar avea un statut clar, în jurul lui ar exista mai puțină isterie.

CONTEXTUL CULTURAL. E mai degrabă o problemă de filozofia culturii, dar lucrurile merg înapoi până la formele fără fond ale lui Maiorescu și Eminescu. Nu e întâmplător nici faptul că acesta din urmă a avut un plastograf celebru, pe nume Octav Minar, dacă ne gândim că plastografia e un fel de plagiat pe dos. Într-un sens, cultura noastră este inevitabil postmodernă, de la 1848 încoace și chiar dinainte. E clar că nici nu are cum fi altfel. Imitația onestă și conștientă are virtuțile ei. Problema e atunci când e necinstită sau involuntară. O observație pe care Sorin Cucerai a postat-o pe Facebook merită citată: “Problema plagiatului lui Ponta este neinteligibilă şi nerelevantă pentru 85% dintre români (de fapt pentru mai mulţi, fiindcă există destui absolvenți de facultate care nu înţeleg ce înseamnă să plagiezi şi de ce plagiatul dovedește lipsă de onestitate intelectuală).” Cucerai se referea la eficacitatea acestei probleme ca temă de campanie a PDL. Dar, tocmai de aceea, ar trebui poate o petiție pentru introducerea plagiatului în programa de română.

Articol scris pentru ediția de joi, 8 august, a săptămânalului Dilema veche.


Ziaristi Online: Primul film documentar despre… de ZiaristiOnlineTV
Curiosul Octav Minar a făcut, printre altele, și un documentar despre Mihai Eminescu

  1. fLoreign Reply

    Prin alte parti, incep sa aud de situatii mai speciale in care studentii nimeresc in situatii neconfortabile cand profesorul de la curs ii acuza de plagiat. Exemple:
    – studentul care a plagiat un articol scris tocmai de profesorul care preda cursul;
    -studentul care si-a copiat tema de pe un website de meditatii platite, unde altii inaintea lui au uploadat raspunsurile din cartile cu solutii din manuale ori din raspunsurile date de profesorii de la clasa. Asta se vede prin faptul ca mai multi studenti care nu se cunosc unul cu altul depun teme absolut identice;
    – studentul care a copiat un articol de pe web, l-a si formatat cat de cat, insa a uitat sa inlature hiperlink-urile;
    – studentul caruia i se spune ca a copiat un articol de pe Wikipedia, si care explica asta prin faptul ca cel care a scris articolul Wikipedia este el insusi.

    Dupa cate inteleg, studentii americani nu invata corect nici ei ce inseamna plagiatul in timpul liceului, iar in facultate se asteapta sa scape tot cu scuze, insa in scolile serioase asta nu se intampla. Ce apare in plus este ca profesorii trimit mai departe informatia catre biroul de “academic honesty” al universitatii; in acest fel se evita vesnica justificare “este prima data, promit sa nu mai fac alta data”, pentru ca se poate vedea imediat daca studentul este la prima abatere (cand primeste, dupa caz, o nota de zero pentru proiectul respectiv ori nota F sau chiar XF pentru intregul curs) sau este recidivist ( caz in care pedeapsa variaza de la nota XF pana la suspendare temporara ori permanenta = exmatriculare).

    O mica explicatie privitoare la tipurile de nota F: guvernatorul Texasului (si fost candidat la alegerile prezidentiale) Rick Perry are un F la chimie in foaia matricola. OK, omul nu a fost tare la stiinte, dar ulterior si-a gasit punctele forte. Daca aceasta nota insa ar fi fost XF (F pentru “academic misconduct”) el nu ar fi putut ajunge deloc in politica. Orice asemanare cu politicienii romani este pur intamplatoare.

    O ultima mentiune: ideile sunt universale si persista, reciclate, peste secole, ba chiar sar peste oceane:
    http://www.timesfreepress.com/news/2011/dec/23/obama-blank-book-a-top-seller-for-local/

  2. Iulian Comanescu Reply

    fLoreign: contextul pe care îl dai e interesant pentru mine. Povestea cu “ideile sunt universale” vine de pe la Hegel şi, da, plagiatul e un vehicul pentru genul ăsta de balet dialectic. Chestia e că prin acest vehicul se cam schimonosesc.

Post your thoughts