Regulile jurnaliştilor Washington Post pentru Web 2.0: merită să impui restricţii?

Aţi auzit poate despre restricţiile pe care marile redacţii din SUA le impun asupra modului cum jurnaliştii lor evoluează în Web 2.0. Ceva a ieşit la iveală despre “New York Times”, dacă nu mă înşel, dar acum Paidcontent.org publică integral “Social Media Guidelines” de la “Washington Post“. Deşi “sună prost”, restricţiile s-ar putea să fie o strategie câştigătoare pe termen lung.

Câteva lucruri care se spun acolo:

– jurnaliştii din redacţie trebuie să se identifice ca atare în Web 2.0
– conţinutul online asociat jurnaliştilor este echivalentul byline-ului (rândul cu semnătura şi poziţia) din ziar
– jurnaliştii se vor abţine de la a posta (tweetui) lucruri (text, poze, video) care să reflecte anumite opinii politice, religioase etc., îşi vor păstra imparţialitatea
– tot ei vor evita să se înscrie în reţele sociale de advocacy sau care se ocupă în mod special de una din chestiunile pe care le cercetează fără a cere în prealabil aprobarea unui editor
– paginile personale ale jurnaliştilor nu vor include informaţii despre ceea ce se întâmplă în newsroom sau alte date referitoare la munca jurnalistică.

wpost_front

Sensul a o parte din regulile de mai sus e destul de clar: “Washington Post” urmăreşte să îşi conserve un brand distinct, integru şi imparţial, iar jurnaliştii sunt personificările lui online, deci influenţează percepţia ziarului. Cu “nativii” internetului (bloggeri, pseudonime de forum), situaţia e mai simplă: ei devin cunoscuţi sub numele pe care şi l-au ales pe net, există o “stare civilă virtuală” pentru care nu au de dat explicaţii nimănui. Pare-se că a nu fi într-o instituţie coercitivă e din punctul ăsta de vedere mai avantajos, fiindcă ai mai multă libertate şi poţi ajunge mai uşor la ceea ce te interesează. Atunci, de ce impune “Post” reguli jurnaliştilor? E o instituţie retrogradă?

Da şi nu. Presa serioasă are restricţii chiar şi faţă de sora ei vitregă, tabloidă. La quality certitudinea primează în faţa vitezei, interesul public (seriozitatea subiectului) în faţa popularităţii aceluiaşi şi aşa mai departe. A insista pentru un set de reguli de acest fel şi în Web 2.0 poate crea o impresie de scorţoşenie şi discurs oficial, care provoacă respingere în informalul climat al site-urilor sociale. Însă credibilitatea şi imparţialitatea care se asociază cu presa clasică de calitate reprezintă valori care merită apărate. Cum spunea profesorul evreu de new media Grig Davidovitz, jurnalismul e în primul rând o metodă. La metoda jurnalistică s-a ajuns istoric, în sute de ani, din motive de adecvare cu ceea ce vrea măcar un anumit tip de cititor, iar internetul sau Web 2.0 nu schimbă natura umană chiar într-o asemenea măsură încât toate preceptele etice şi profesionale să fie aruncate la coş. Prin urmare, cine aplică un set restrictiv de principii în online s-ar putea să aibă de câştigat: nu trafic şi notorietate, ci reputaţie solidă, o percepţie de seriozitate, un brand coerent şi altele.

E criză, presa serioasă are dificultăţi economice. Va avea succes “Washington Post” cu această politică? “Viaţa va dovedi”, vorba lui Ion Cristoiu.

O a doua categorie de precauţii care transpar din regulile “Washington Post” se referă la o anumită grijă pentru surse şi în general pentru oamenii cu care interacţionează jurnaliştii. Sunt aceste precauţii necesare? Presa a avut dintotdeauna reguli de felul “nu induce în eroare sursa asupra scopurilor tale”. Camera ascunsă şi alte metode “conspirative” sunt admise doar dacă e vorba de o chestiune gravă, de interes public. În 2.0, lucrurile sunt mai complicate: toate studiile arată că oamenii obişnuiţi au o oarecare inocenţă asupra a ceea ce fac pe Hi5 sau în alte locuri. Pozele mai mult sau mai puţin provocatoare pe care şi le postează fiecare, blestemele referitoare la locul (anterior) de muncă şi multe altele sunt bile negre pe care şi le dau mulţi dintre utilizatorii netului fără să-şi dea seama. Într-un fel sau altul, majoritatea userilor nu au percepţia clară că ceea ce postează e public. O instituţie media serioasă trebuie să ţină cont de asta şi să îi protejeze pe oamenii obişnuiţi de ei înşişi, atâta timp cât “infamiile” pe care aceştia le comit pe Web nu au legătură cu interesul public sau altă chestiune de mare importanţă.

Care e situaţia în România şi de ce e aşa? Mă uit pe lista de messenger, pe care îl folosesc de multă vreme la modul destul de serios, profesional, şi văd pseudonime cel puţin la: un director de marketing de la un radio important, un jurnalist de politic proeminent, un editor coordonator de la un ziar bine cunoscut, încă un editor coordonator de la un alt ziar bine cunoscut, proprietarul unui site-uleţ politic interesant etc., etc – şi asta numai la ce e “online” în momentul ăsta, restul sunt ascunşi. Se disimulează vreunul dintre ei prin pseudonim? Aşa cum spuneam şi în carte, nick-ul de internet e mai curând un catalizator de notorietate decât o modalitate de disimulare, la fel ca porecla pentru brandurile familiare. Imediat ce capeţi un minimum de vizibilitate, lucrurile se cam află în online. Rămâne totuşi o problemă dublă. Prima e a instituţiei care o reprezintă oamenii respectivi, al cărui brand capătă un flavor în plus, nu neapărat din gama dorită. Iar a doua, a omului respectiv, pe care nick-ul ales spontan, pe vremuri, îl trădează. E mai greu, de pildă, să te prezinţi ca autoritate în ziar dacă ID-ul tău de messenger e o maşină mică de o culoare violentă.

Bineînţeles, de vreme ce “Washington Post” a socotit necesar să formuleze nişte reguli pentru prezenţa online, genul ăsta de prosteală e de găsit şi “dincolo”. Până la urmă, joaca cu propria identitate e atât de generalizată în online, încât s-ar putea ca vechile reguli să fie inoperante, iar internetul are criteriile lui specifice, în curs de constituire. Unul din cele mai simple e că o comunicare apăsată, cu iz de marketing clasic sau ATL, nu prea convinge. Ceea ce mă preocupă pe mine e cum realizezi un echilibru.

  1. trustman Reply

    mie mi se par de mult bun simt conditiile celor de la Washington Post. Revenind la Romania, daca citesti blogurile unor ziaristi observi ca au propria lor agenda. Obsesiile din blogurile personale se vad si in paginile ziarelor unde scriu.

    ceea ce te face sa te gandesti fie ca mogulii i-au dresat al naibii de bine, fie ca sunt in plina autocenzura fie ca ei cred in ceea ce scriu. oricare ar fi situatia nu e buna. chiar si in cazul in care cred ceea ce spun. pentru ca un ziarist trebuie sa prezinte informatia si nu opiniile sale.

    mai mult, ce vad eu in blogurile lor ma ingrozeste. aluzii sexuale mai mult decat evidente la elena udrea, misto-uri ieftine despre faptul ca boc este mic de statura, misoginism fara margini… daca ar lucra in vest, oriunde in vest nu doar in sua sau canada unde standardele etice sunt ridicate, ar zbura din presa in secunda doi.

    in .ro, dincolo de faptul ca ziaristul roman se crede un mic zeu, este o problema si cu restul societatii in general. in canada, dupa cateva aluzii sexuale la adresa unei actrite, un post de radio a avut de ales intre a-si concedia cel mai bun realizator sau a ramane fara reclama. pentru ca cei care anuntau la ei au refuzat sa-si mai puna publicitate la un astfel de radio.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Trustman: problema e dacă un anume stil jurnalistic se va impune în 2.0, fiindcă restricţiile sunt destul de numeroase şi fac respectiva instituţie (site) să piardă puncte în faţa altora. În ce priveşte bloggerii-jurnalişti din România, cei mai mulţi gândesc blogul ca un fel de supapă pentru presiunile zilnice, redacţionale. Lumea, în schimb, nu are nevoie de un discurs prea risipit, aşa că uneori oamenii cu pricina nu au mare succes. Cazurile ca al lui Vlad Petreanu, care a reuşit să-şi prezinte o altă faţă pe Web, cu un talent real pentru mica observaţie socială, sunt destul de rare.

    Altfel, bloggerii au în general agenda sau obsesiile proprii şi până la un punct asta e bine. Discursul lor obsesiv are o dimensiune temporală, de la un post la altul sau de la o zi la alta, care îi face să câştige uneori în faţa classic media. Ziarele şi televiziunile de la noi uită subiectele a doua zi deşi uneori ar trebui să le urmărească, iar genul ăsta de tulburări de atenţie zăpăceşte publicul. Un blogger nu are puterea de a cuprinde toată actualitatea, fiindcă e o singură minte şi, în plus, n-are la dispoziţie resurse de culegere a informaţiei la fel ca un departament de ziar. Dar tocmai asta îi foloseşte.

    Uită-te la succesul lui Dan Diaconescu: exact aşa s-a construit. De aceea am zis că omul cu OTV-ul n-are o televiziune, ci un blog 🙂

Post your thoughts