Regulile jurnaliștilor Washington Post pentru Web 2.0: merită să impui restricții?

Ați auzit poate despre restricțiile pe care marile redacții din SUA le impun asupra modului cum jurnaliștii lor evoluează în Web 2.0. Ceva a ieșit la iveală despre “New York Times”, dacă nu mă înșel, dar acum Paidcontent.org publică integral “Social Media Guidelines” de la “Washington Post“. Deși “sună prost”, restricțiile s-ar putea să fie o strategie câștigătoare pe termen lung.

Câteva lucruri care se spun acolo:

– jurnaliștii din redacție trebuie să se identifice ca atare în Web 2.0
– conținutul online asociat jurnaliștilor este echivalentul byline-ului (rândul cu semnătura și poziția) din ziar
– jurnaliștii se vor abține de la a posta (tweetui) lucruri (text, poze, video) care să reflecte anumite opinii politice, religioase etc., își vor păstra imparțialitatea
– tot ei vor evita să se înscrie în rețele sociale de advocacy sau care se ocupă în mod special de una din chestiunile pe care le cercetează fără a cere în prealabil aprobarea unui editor
– paginile personale ale jurnaliștilor nu vor include informații despre ceea ce se întâmplă în newsroom sau alte date referitoare la munca jurnalistică.

wpost_front

Sensul a o parte din regulile de mai sus e destul de clar: “Washington Post” urmărește să își conserve un brand distinct, integru și imparțial, iar jurnaliștii sunt personificările lui online, deci influențează percepția ziarului. Cu “nativii” internetului (bloggeri, pseudonime de forum), situația e mai simplă: ei devin cunoscuți sub numele pe care și l-au ales pe net, există o “stare civilă virtuală” pentru care nu au de dat explicații nimănui. Pare-se că a nu fi într-o instituție coercitivă e din punctul ăsta de vedere mai avantajos, fiindcă ai mai multă libertate și poți ajunge mai ușor la ceea ce te interesează. Atunci, de ce impune “Post” reguli jurnaliștilor? E o instituție retrogradă?

Da și nu. Presa serioasă are restricții chiar și față de sora ei vitregă, tabloidă. La quality certitudinea primează în fața vitezei, interesul public (seriozitatea subiectului) în fața popularității aceluiași și așa mai departe. A insista pentru un set de reguli de acest fel și în Web 2.0 poate crea o impresie de scorțoșenie și discurs oficial, care provoacă respingere în informalul climat al site-urilor sociale. Însă credibilitatea și imparțialitatea care se asociază cu presa clasică de calitate reprezintă valori care merită apărate. Cum spunea profesorul evreu de new media Grig Davidovitz, jurnalismul e în primul rând o metodă. La metoda jurnalistică s-a ajuns istoric, în sute de ani, din motive de adecvare cu ceea ce vrea măcar un anumit tip de cititor, iar internetul sau Web 2.0 nu schimbă natura umană chiar într-o asemenea măsură încât toate preceptele etice și profesionale să fie aruncate la coș. Prin urmare, cine aplică un set restrictiv de principii în online s-ar putea să aibă de câștigat: nu trafic și notorietate, ci reputație solidă, o percepție de seriozitate, un brand coerent și altele.

E criză, presa serioasă are dificultăți economice. Va avea succes “Washington Post” cu această politică? “Viața va dovedi”, vorba lui Ion Cristoiu.

O a doua categorie de precauții care transpar din regulile “Washington Post” se referă la o anumită grijă pentru surse și în general pentru oamenii cu care interacționează jurnaliștii. Sunt aceste precauții necesare? Presa a avut dintotdeauna reguli de felul “nu induce în eroare sursa asupra scopurilor tale”. Camera ascunsă și alte metode “conspirative” sunt admise doar dacă e vorba de o chestiune gravă, de interes public. În 2.0, lucrurile sunt mai complicate: toate studiile arată că oamenii obișnuiți au o oarecare inocență asupra a ceea ce fac pe Hi5 sau în alte locuri. Pozele mai mult sau mai puțin provocatoare pe care și le postează fiecare, blestemele referitoare la locul (anterior) de muncă și multe altele sunt bile negre pe care și le dau mulți dintre utilizatorii netului fără să-și dea seama. Într-un fel sau altul, majoritatea userilor nu au percepția clară că ceea ce postează e public. O instituție media serioasă trebuie să țină cont de asta și să îi protejeze pe oamenii obișnuiți de ei înșiși, atâta timp cât “infamiile” pe care aceștia le comit pe Web nu au legătură cu interesul public sau altă chestiune de mare importanță.

Care e situația în România și de ce e așa? Mă uit pe lista de messenger, pe care îl folosesc de multă vreme la modul destul de serios, profesional, și văd pseudonime cel puțin la: un director de marketing de la un radio important, un jurnalist de politic proeminent, un editor coordonator de la un ziar bine cunoscut, încă un editor coordonator de la un alt ziar bine cunoscut, proprietarul unui site-uleț politic interesant etc., etc – și asta numai la ce e “online” în momentul ăsta, restul sunt ascunși. Se disimulează vreunul dintre ei prin pseudonim? Așa cum spuneam și în carte, nick-ul de internet e mai curând un catalizator de notorietate decât o modalitate de disimulare, la fel ca porecla pentru brandurile familiare. Imediat ce capeți un minimum de vizibilitate, lucrurile se cam află în online. Rămâne totuși o problemă dublă. Prima e a instituției care o reprezintă oamenii respectivi, al cărui brand capătă un flavor în plus, nu neapărat din gama dorită. Iar a doua, a omului respectiv, pe care nick-ul ales spontan, pe vremuri, îl trădează. E mai greu, de pildă, să te prezinți ca autoritate în ziar dacă ID-ul tău de messenger e o mașină mică de o culoare violentă.

Bineînțeles, de vreme ce “Washington Post” a socotit necesar să formuleze niște reguli pentru prezența online, genul ăsta de prosteală e de găsit și “dincolo”. Până la urmă, joaca cu propria identitate e atât de generalizată în online, încât s-ar putea ca vechile reguli să fie inoperante, iar internetul are criteriile lui specifice, în curs de constituire. Unul din cele mai simple e că o comunicare apăsată, cu iz de marketing clasic sau ATL, nu prea convinge. Ceea ce mă preocupă pe mine e cum realizezi un echilibru.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

2 thoughts on “Regulile jurnaliștilor Washington Post pentru Web 2.0: merită să impui restricții?”

  1. mie mi se par de mult bun simt conditiile celor de la Washington Post. Revenind la Romania, daca citesti blogurile unor ziaristi observi ca au propria lor agenda. Obsesiile din blogurile personale se vad si in paginile ziarelor unde scriu.

    ceea ce te face sa te gandesti fie ca mogulii i-au dresat al naibii de bine, fie ca sunt in plina autocenzura fie ca ei cred in ceea ce scriu. oricare ar fi situatia nu e buna. chiar si in cazul in care cred ceea ce spun. pentru ca un ziarist trebuie sa prezinte informatia si nu opiniile sale.

    mai mult, ce vad eu in blogurile lor ma ingrozeste. aluzii sexuale mai mult decat evidente la elena udrea, misto-uri ieftine despre faptul ca boc este mic de statura, misoginism fara margini… daca ar lucra in vest, oriunde in vest nu doar in sua sau canada unde standardele etice sunt ridicate, ar zbura din presa in secunda doi.

    in .ro, dincolo de faptul ca ziaristul roman se crede un mic zeu, este o problema si cu restul societatii in general. in canada, dupa cateva aluzii sexuale la adresa unei actrite, un post de radio a avut de ales intre a-si concedia cel mai bun realizator sau a ramane fara reclama. pentru ca cei care anuntau la ei au refuzat sa-si mai puna publicitate la un astfel de radio.

  2. Trustman: problema e dacă un anume stil jurnalistic se va impune în 2.0, fiindcă restricțiile sunt destul de numeroase și fac respectiva instituție (site) să piardă puncte în fața altora. În ce privește bloggerii-jurnaliști din România, cei mai mulți gândesc blogul ca un fel de supapă pentru presiunile zilnice, redacționale. Lumea, în schimb, nu are nevoie de un discurs prea risipit, așa că uneori oamenii cu pricina nu au mare succes. Cazurile ca al lui Vlad Petreanu, care a reușit să-și prezinte o altă față pe Web, cu un talent real pentru mica observație socială, sunt destul de rare.

    Altfel, bloggerii au în general agenda sau obsesiile proprii și până la un punct asta e bine. Discursul lor obsesiv are o dimensiune temporală, de la un post la altul sau de la o zi la alta, care îi face să câștige uneori în fața classic media. Ziarele și televiziunile de la noi uită subiectele a doua zi deși uneori ar trebui să le urmărească, iar genul ăsta de tulburări de atenție zăpăcește publicul. Un blogger nu are puterea de a cuprinde toată actualitatea, fiindcă e o singură minte și, în plus, n-are la dispoziție resurse de culegere a informației la fel ca un departament de ziar. Dar tocmai asta îi folosește.

    Uită-te la succesul lui Dan Diaconescu: exact așa s-a construit. De aceea am zis că omul cu OTV-ul n-are o televiziune, ci un blog 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *