Primul meu job: O revistă, două revoluţii

Editura “Art” a lansat ieri, la Green Hours, “Primul meu job”, a doua carte colectivă la care colaborez, de data asta coordonată de Florin Dumitrescu. Aşa cum poate vă aşteptaţi, la mine a fost ceva cu presă. Vedeţi mai la vale ce anume.

Nu ştiu exact ce-am căutat, dar de găsit am găsit. Asta ar fi morala celor vreo trei ani de convieţuire a mea cu răposata în anonimat revistă studenţească ING, din Politehnică, care poate trece cu succes drept “primul meu job”, deşi a fost mai curând un fel de “loc de muncă”, ba chiar cu accente de “activitate revoluţionară”. Dar, mă rog, a fost cu stres, deadline-uri, seamănă cu ce fac azi, ba chiar odată am luat şi nişte bani. Înainte de 1989. După, mult mai mulţi; ING a fost ceea ce azi am numi un business ratat, care a durat câteva luni, şi de pe seama căruia ne-am ales cu un sertar de sute-Bălcescu. Dar, cum se spune, să nu anticipăm.

Perioada de organ. Surorile Optima

Pe vremea aceea, lucrurile nu aveau nume, ci acronime. Cred că undeva prin toamna lui ’87, am intrat pentru prima oară în redacţia ING, organ al CUASC al IPB. CUASC era Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti Comuniste, iar IPB – UPB-ul de azi, adică Institutul Politehnic Bucureşti. ING, în schimb, era o prescurtare OK: nu venea de la “comunist”, cum se întâmpla cu majoritatea celorlalte nume de reviste studenţeşti din Bucureşti. Şi nici nu avea legătură cu asigurările, cu ceea ce se înţelege azi prin nume. ING era, contras, “inginer”, iar revista apăruse, dacă nu greşesc, în dezgheţul din ’68, când cineva găsise – şi altcineva aprobase – numele, destul de bolovănos, dar fără “comunist” în el. Majoritatea revistelor studenţeşti din Bucureşti aveau nume şi capete de revistă roşii: “Convingeri comuniste”, zisă Co-Co, era revista de “centru universitar”, adică de oraş, la fel ca încă trăitoarea “Opinie studenţească” în Iaşi. Mai exista U-Co, adică “Universitatea Comunistă”, la, evident, Universitate, iar nişte tipi de la Craiova, unde erau una sau mai multe facultăţi muncitoreşti, scoteau chiar “Mesaj comunist”, poreclit de noi – iertare, tovarăşe Lenin -, “Masaj onanist”. Asta nu înseamnă că oamenii de la Co-Co, de pildă, erau mai comunişti decât noi, cei care n-aveam “comunist” în nume. După 1989, ei au făcut “Phoenix”, revista aceea cu politică, cultură şi altele. Când “Phoenix” n-a mai mers, echipa s-a apucat de “Prostituţia”, care cuprindea sex, politică, cultură şi altele.

Cum vă spuneam, nu ştiu ce-am căutat, dar logo-ul ăla, ING, era lipit cu Pelicanol de o uşă de-aceea cu furnir de culoare bej, bolnăvicioasă, cum se mai găsesc încă prin apartamentele de bloc. Era pe la parterul Rectoratului din Politehnică, ciuperca aia din “Groapă”, cea de lângă corpul AN, unde chiuleam cu lăcomie ca să jucăm bridge. Ei bine, logo-ul ăla, ING, pe lângă că n-avea “comunist” în nume, era şi albastru, în loc de roşu. Redacţia era ceva între o sală de şedinţe şi un atelier şcolar, de-ăla cu “Pilirea pieselor”. Mesele erau dispuse în U, dacă nu mă-nşel, iar dacă mă-nşel, această descriere e singura succintă şi sugestivă. Oricum, pe ele nu erau montate menghine; singurele utilaje erau două maşini de scris, o Optima şi, parcă, încă o Optima, în culorile alea gri-bej-albăstrui-verzuliu.

Optima astea erau nişte scule cehoslovace, foarte ale naibii până învăţai să le stăpâneşti. Am bătut la maşină mecanică, electrică, nu ştiu câte generaţii de tastaturi de destktop, tot atâtea de laptop, tastatură de Nokia N97, iPad, Android, cu un deget, cu două, cu zece. Am atins inclusiv “claviatura” unui telex şi pe cea a unui linotip şi nimic nu se compară cu clănţăneala prusacă, virilă, pe care o obţii de la o maşină mecanică bună, din momentul în care începi să deprinzi şmecheria. Ca şi maşinile de cusut Singer, fiarele de călcat cu cărbuni şi Ion Iliescu, cele două Optima erau nişte obiecte zdravene. Cu siguranţă, au supravieţuit cu succes Cehoslovaciei, care le-a creat, dacă nu cumva fuseseră făcute în Republica Democrată Germană, caz în care, din nou, au ţăcănit cu importanţă destule comunicate de presă şi articole despre dispariţia propriei ţări-mamă. Dar, mai ales, aveau genul ăla de perfecţiune tehnologică, savoare tactilă, armonie vizuală din care scoate astăzi Steve Jobs miliarde, la lansarea câte-unui iPad.

În mod generic, triumfal şi definitiv, Optima şi sora ei erau “din import”. Faţă de ele, redacţia ING, caietul studenţesc jegos din care făcusem agendă, celălalt, asemănător, în care ne lăsam mesaje, pixurile cu pastă întreruptă cu care încercam să scriem, perdelele, mesele placate cu o mizerie maro din clasa melamină, imitaţie de furnir care ar fi înşelat doar un mare chior, linoleumul ca o piele de dinozaur imberb, ferestrele vopsite cu ceva alb ca să nu belească ochii înăuntru trecătorii de pe hol, toate acestea erau nişte tentative jalnice, pre-industriale, de a crea obiecte folositoare şi estetice.

Deci, cum spuneam, revista aia era mai mult despre închinatul la Surorile Optima decât la seceră şi ciocan. Prima oară când am trecut de uşa cu furnir bej şi ING lipit pe ea, aveam pulsul puţin crescut, fiindcă nu m-aşteptam să găsesc acolo nişte tipi semănând cu mine. Ei bine, semănau. Doar că tipii ăia erau ceva mai mari, mai șmecheri și mai deștepți. Dacă v-ați învârtit prin mediile publico-politice ale ultimilor 20 de ani, ați putea să fi auzit de, în ordinea în care-mi vin în cap: Dan Jurj, fesenist după 1989 mi se pare, gras mustăcios și de treabă, care poseda o canadiană de un incredibil bleu gendarme. Crenguța Câmpian, astăzi Roșu, doamnă bine din comunicare la DC Communication. Remus Andrei Ion, ziarist făcător de reviste și om de televiziune pe la PRO TV, Realitatea, Antena și altele. Costin Borc, secretarul personal al lui Corneliu Coposu pe vremuri, acum nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. Vlad Enache, ultimul redactor-șef al revistei, un tip cu o minte brici, în ziua de azi în publicitate, la Next. Răzvan Mitroi, redactor-şef la “Adevărul” şi la Antena 3 şi adjunct la ING. Călin Hera, ziarist de televiziune și cotidian, azi la “Evenimentul zilei”. Saviana Stănescu, poetă și dramaturg off-Broadway, trăitor de prin 2001 în America. Sorin Băiașu, acum lector de filozofie pe undeva pe la Keele, în UK. Mihai Bădici, care a cochetat cu poezia dar mi se pare că s-a apucat de inginerie. Dan Vardie, pe la ceva reviste cu mașini și în asociații conexe după 1989. Florin Dumitrescu, copywriter și textier, inventatorul Sarmalelor Reci și al lui “Untdelemn de la bunica”, coordonează volumul ăsta. Nu el m-a pus să scriu de ING, dimpotrivă, îmi făcuse o altă sugestie. În fine, Sorin Ducaru, ambasador în SUA și mai apoi la NATO, și Mihnea Constantinescu, personaj “de spate” în Guvern, foarte influent în diferite epoci, ajunge să spun că a fost director de cabinet al lui Adrian Năstase pe vremea guvernării acestuia și, ulterior, în mandatul Tăriceanu, și-a păstrat acest post.

Am pierdut cu totul urma unor oameni ca Adrian Petrescu – AP-ul, un tip pe care îl consideram foarte cool din motive care acum îmi scapă, nu că n-ar fi fost -, Laura Trifan, Bogdan Suru. Ovidiu Nahoi, acum pe la “Adevărul” sau “Forbes”, gravita vag prin aceleași cercuri cu noi, dar el era cu radio ING, și nu cu ING-revista, peste Dâmbovița. Radioul cred că era o rețea de sârme cu difuzoare prin camerele studenților, ca la sate şi cum e azi în Coreea de Nord, dar Nahoi și radioamatorii ăia ai lui și-o luaseră strașnic de la organele de partid și de stat fiindcă făcuseră niște transmisii cu teoria coardelor vibrante, un cenaclu SF și alte lucruri care n-aveau nicio legătură cu materialismul, mai ales ăla științific. Sau cel puțin așa se zvonea. Cam așa era pe vremea aia, ne căutam și noi izbăvirea în ecuația lui Bernoulli, că acolo Elena Ceaușescu nu apucase să fie inclusă.

Desigur că nu toţi oamenii de mai sus s-au aflat în acelaşi moment în redacţie. Pe Mihnea Constantinescu nu l-am prins deloc. Sorin Ducaru a plecat lăsându-i locul de redactor-şef lui Vlad Enache şi aşa mai departe. ING-ul avea vreo opt pagini şi se tipărea de patru ori pe an, cam când dădea Dumnezeu, în funcţie şi de vacanţele celor care-l scriau. Ca şi revistele cu “comunist” în nume şi ca mai tot ce apărea în România, avea primele pagini infestate de tot felul de spanacuri referitoare la partid şi asociaţiile studenţeşti comuniste. Mi-am pus în altă parte cenuşă în cap, şi îmi pun şi aici, pentru faptul că inclusiv eu am apucat să scriu două editoriale comuniste în revistă, nu de alta, dar ca să poată pleca în tipografie. Am primit bătăi pe umăr, felicitări de la colegi, pentru că scosesem revista din impas cu producţiunile alea. Ce-am scris în ele nu mai ştiu, dar era contrastant cu ce ne trecea pe vremea aceea în cap şi încercam să publicăm cu de la sine putere.

Odată erau paginile de “băşcălie” de la munci agricole şi alte chestii studenţeşti. Trecute viclean sub numele de “viaţa de asociaţie” în sumarul care se ducea la aprobat, se umpleau ulterior de articole cu întâmplări din CAP-urile patriei. Firul narativ corespundea oarecum cu linia subţire dintre lauda cu privire la numărul de cartofi culeşi şi bârfa pe marginea condiţiilor insalubre în care se trăia “la munci”. Mai erau o serie întreagă de lucruri referitoare la festivalurile studenţeşti, cele în care a născut şi s-a crescut Divertis, iar lucrurile astea erau partea cea mai amuzantă. Nu-mi aduc aminte decât de o poză cu nişte tipese producându-se sincron pe o scenă de provincie şi fotoexplicaţia: “Frumos! Nu mai era nevoie să şi danseze”. A, şi de FACS, care nu însemna maşinăria aia de trimis hârtie, ci Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti.

Cred că toate lucrurile astea erau destul de tentante pentru cititori. La un moment dat am auzit că studenţii din cămine dăduseră iama în revistele care se distribuiau fix în cămăruţa femeii de serviciu, ca aceasta să poată spăla geamurile cu ele. Reiese că cineva voia să le citească.

Pe lângă asta, de la un punct încolo am inventat ceva nemaivăzut, mai ales într-o revistă de ingineri: o pagină de poezie. Politehnica din acei ani era un fel de azil de copii fără vocaţii deosebite, care-şi ascultaseră părinţii atunci când aceştia încercaseră să-i îndrume spre o meserie în care salariile erau acceptabile şi repartiţiile, în oraşe.

Pentru pagina de poezie, ne-am luat-o pe coajă de la cenzură. Dacă reţin bine numele şi numărul, exista un cetăţean pe nume Manea, în camera 406 a Rectoratului, care scria tot felul de informări ca Simonini al lui Eco. Una dintre ele era despre “pretinse creaţii poetice”, cele din pagina noastră, la care combăteau Saviana, Florin Dumitrescu, Călin Hera, subsemnatul şi nu mai ştiu cine. Cum de-am aflat? Din cauza lui 1989, când, pe 22 decembrie, ne-am prezentat la Politehnică, pe care am apărat-o de terorişti. Teroriştii n-au apărut, dar, în schimb, era să ne împuşcăm între noi din cauza marii cantităţi de puşcoace şi muniţie depozitate la etajul al cincilea al Rectoratului şi păzită, în principal, de ofiţerese. Nişte doamne şi domnişoare căpitan, locotenent etc. care în principiu făceau armata cu fetele, studentele, în anul I şi al III-lea sau al II-lea şi al IV-lea, croşetând pe câte-un deal. Dar faptele cu miros de praf de puşcă sunt cel mult subiectul altei povestiri. Ajunge doar să spun că la un moment dat, în decembrie 1989 am intrat – noi sau altcineva? – în camera aia a lui Manea, i-am zburătăcit hârtiile şi am dat peste lucrurile care se scriseseră despre noi.

La capitolul oprimare politică mai trebuie menţionaţi nemiloşii cenzori. Despre aceştia auzisem că erau, teoretic, vreo şapte, şi practic, erau vreo trei. Adică trei dintre ei îşi asumau atribuţiile şi semnătura celorlalţi. Cel mai apropiat de noi era un oarecare tovarăş Pătrăşcoiu, un domn cu ochelari nu foarte al naibii, dar toată lumea vorbea de o tovarăşă Clătici, pare-se mare zbir pe la “Centru” sau “Municipiu”, aşa ceva. Adică pe tot Bucureştiul.

De la to’arşu Pătrăşcoiu am luat odată un perdaf pe motive de nivel ideologic, ocazie cu care ne-a numit “cadre ASC”. Când am aflat că suntem aşa ceva, am simţit cu toţii un amestec de scârbă şi importanţă. Era rău, dar era bine. Altădată, am fost trecut pe un stat de plată, pe care am primit parcă 200 de lei, ca mulţumire pentru activitatea depusă. Şi am mai primit cadou o tabără sau o excursie, la munte, unde am făcut cunoştinţă cu “Opinia studenţească” şi Alina Mungiu. Prilej cu care ni s-a părut foarte cool să bem vin din halbe de bere într-o cârciumă de la marginea Buştenilor. Ca şi cu AP-ul, azi nu mai ştiu de ce ni se părea aşa cool.

Ar mai fi de adăugat cu privire la perioada de “organ” a revistei doar faptul că în noiembrie 1989 am făcut o gogomănie suplimentară. Cineva a pus pe prima şi ultima pagină a revistei două poze cu o locomotivă cu abur. Pe prima, un tip se chinuia s-o urnească împingând din greu la una din manivelele roţilor. Pe ultima, locomotiva era singură şi inertă. Toată chestia a fost luată drept şopârlă anticomunistă, cum poate că o şi voise iniţiatorul, nu ştiu nici azi care dintre noi. Tirajul a fost “oprit” (presupun că asta înseamnă că n-a mai ajuns la femeia de serviciu) şi dacă Ceauşescu ar mai fi făcut mulţi purici, date fiind informările lui Manea, ar fi existat posibilitatea să o încasăm. N-am însă nicio dorinţă de a mă considera disident pentru toate aceste copilării, şi pentru altele, cu care nu vă mai plictisesc.

Democraţia lui Olivetti şi-a lui Hermes

Când a venit 22 decembrie 1989, şi mie şi altor oameni de la ING ne-a fost clar că locul în care trebuie să te duci ca să faci ceva pentru “revoluţie” e redacţia revistei. Ne-am adunat acolo şi ne-am mutat din încăperea care era cu faţa la câmp şi avea numeroase ferestre, într-o cameră laterală cu mult mai puţine geamuri, unde era mai greu să fim împuşcaţi de terorişti. Bineînţeles că teroriştii au avut cu totul altă treabă decât Rectoratul şi în general “Groapa”, adică sediul din Militari al Politehnicii, pe lângă faptul că vor rămâne în istorie ca o ipoteză. Trec peste toate întâmplările ridicole şi pe alocuri periculoase ale acelor zile ca să vă spun că în toată debandada am reuşit să scoatem un prim număr de revistă post-evenimente prin 26 decembrie 1989. Nu era un ING adevărat, ci unul făcut la şapirograf, metoda aceea de multiplicare asemănătoare cu un Xerox, dar folosită pentru manuale universitare.

În pâine, pe bune, cu noul ING am intrat prin ianuarie 1990. Nu mai ţin minte data, parcă 19. Drumul către Tipografia “Universul”, cea din Brezoianu, îl ştiam oricum, văzusem un linotip şi-un “Calaaaaandru!” şi înainte de 1989. Mi se pare că în primul pas “Universul” ne-a primit cu braţele deschise şi ne-a tipărit fără să ne ceară bani. Ne-am apucat să combatem bine, eram supăraţi pe Ceauşescu, ca toată lumea, dar ne-am transformat destul de repede în antifesenişti. Cam pe-atunci tipografia a început să ne emită facturi şi să ne ceară bani. Habar nu mai am ce scriam în revistă, presupun că tâmpenii, dar se vindeau, cum se vindea tot în primele luni din 1990. Tipăream câte 30 de mii de exemplare, sau poate chiar mai mult, când eram în stare să terminăm revista. După care plecam creanga prin oraş să le distribuim, prin locuri aglomerate, ca Piaţa Unirii sau prin Gara de Nord. În Gară, încărcam un cărucior de bagaje cu câteva macarale (baloţi, mii) de ziare, pe care le epuizam până seara. După aceea, ne duceam să mâncăm la nerenovatul Hotel Nord, unde chelnerii ne primeau cu temenele. Cele câteva macarale de ziare însemnau o mapă ministerială, încăpătoare, plină cu bani până sus. Din banii aceia scoteam cu pumnul, turtiţi şi de vreo sticlă de vin cum eram, puneam pe masă şi câştigam respectul chelnerilor cu ei.

Cineva, onctuos, ne propusese să ne mutăm cu redacţia de la parter, un loc bun aproape de intrare, în nişte cămăruţe de pe la etajul al cincilea. Promisiunea a venit foarte cu mănuşi, că doar cu studenţii care apăraseră rectoratul în zilele fierbinţi nu te jucai. La fel de fraieri ca revoluţionari pe cât fusesem şi în chip de cadre ASC, am acceptat rânjind. Noul sediu, de la etajul 5, era totuşi ok, ferit şi spaţios. Cumpărasem un aparat foto Zenit, cu un teleobiectiv falic, primisem câteva maşini de scris din ajutoare. Nişte Olivetti electrice înlocuiseră ţăcănitul ca un pas de gâscă al surorilor Optima cu o darabană pe steroizi, pe care o executau cu un cap sferic, în locul pârghiilor mecanice. Mai era un Hermes mic şi cochet, verzuliu ca fierea, pe care, atunci când s-au tras obloanele, l-am primit şi l-am luat acasă. S-a vaporizat sub o scară acum cel mult trei-patru ani. La el am scris articole şi am tradus două cărţi până prin 1998-1999. Mic, aşa cum era, Hermes era mai moale sub buricul degetelor decât Optimele şi puteai să-l ţii în braţe ca pe ceea ce ulterior avea să se numească laptop. Cât a fost tânăr, avea un fel de balans vesel şi precis. După aceea, nu mai ştiu, că l-am lăsat să înghită tot praful din trei cartiere.

Dar, sigur, Hermes-ul era un beneficiu în natură. În ciuda întârzierilor la apariţie şi a chiolhanelor de la Nord, bani se strângeau destui. Ce rămânea se depozita într-un sertar din redacţie, unde cineva clădea frumos, teancuri, bancnotele. Adică cum, nu ne plăteam cu ei? Păi nu. Ca să vă daţi seama cât de tembeli eram, aflaţi că ni se părea mare ruşine să mai luăm şi bani pentru munca noastră. Fripturile şi vinul erau una, oricum nu costa prea mult, cheltuiam banii mici pe ele. Dar să ne plătim?!

Număr după număr, cu optica asta de spălaţi la creier de comunism dar anticomunişti gălăgioşi, am ajuns pe undeva prin mai, prin vremurile de apogeu ale Pieţei Universităţii. Am socotit de cuviinţă să o adoptăm, pe ea, pe Piaţa Universităţii, la sânul nostru. Mi-aduc aminte de o pagină dublă, de mijloc, cu un grupaj pe tema asta. Avea în mijloc un titlu scos la zincografie, “Golanii”, scris cu litere cam cât cele de pe o placă cu nume de stradă, litere construite din poze făcute în Piaţă. Mai puţin zincurile proaste şi imprimarea neconvingătoare, arăta destul de bine.

Până atunci, sertarul cu bani se umpluse în ritm accelerat. Nu ştiu cu certitudine cât era acolo, câteva sute de mii cu siguranţă. N-aveau, pentru noi, consistenţă reală. Îi număram, clădeam în teancuri, dar parcă erau şi nu erau ai noştri. Oricum, numărul cu Golanii a apărut prin mai 1990 şi cam ăsta a însemnat începutul sfârşitului pentru ING. Destul de rapid, a început să nu se mai poată să ne tipărim. Ştiţi poate că la vremea respectivă “22” şi “România liberă” apăruseră cu casete în care tipografii spuneau că se desolidarizează de conţinutul numărului respectiv. La un moment dat, cred că Mihai Bădici s-a lăudat pe la tipografie că noi, toţi, suntem studenţii lui Mihai Drăgănescu, cel cu ortofizica, vicepremier în primul guvern Roman. Lăudăroşenia a funcţionat, dar numai preţ de un număr. Pe undeva prin vară, decimaţi şi de plecarea în oraşele de baştină a provincialilor din redacţie, ne-am oprit.

A mai fost o tentativă de a reînvia toată povestea sub numele de “Student”. Cred că a apărut un singur număr, prin toamna lui 1990. După aceea am văzut pe tarabe un alt “Student”, diferit de al nostru, dar cu acelaşi nume. Am fost foarte supăraţi, ni se părea că ni se furase ideea. Nu ştiu dacă a fost aşa. Ştiu că era o chestie fesenistă, scoasă de “Azi” şi că pe-acolo au trecut Cătălin Tolontan şi Vlad Petreanu. Din fericire, e prea târziu ca cineva să se mai supere pe cei doi – sau ei pe mine – pentru că au fost desconspiraţi aici, ca fesenişti.

A, vreţi să ştiţi probabil ce s-a întâmplat cu sertarul cu bani. Sau cu banii din sertar. După ce ne-am tot uitat lung la el, câteva luni, am convenit între noi să ia fiecare cât îi trebuie. Într-o zi l-am găsit gol.

Post your thoughts