O revistă, două revoluții

Editura “Art” a lansat ieri, la Green Hours, “Primul meu job”, a doua carte colectivă la care colaborez, de data asta coordonată de Florin Dumitrescu. Așa cum poate vă așteptați, la mine a fost ceva cu presă. Vedeți mai la vale ce anume.

Nu știu exact ce-am căutat, dar de găsit am găsit. Asta ar fi morala celor vreo trei ani de conviețuire a mea cu răposata în anonimat revistă studențească ING, din Politehnică, care poate trece cu succes drept “primul meu job”, deși a fost mai curând un fel de “loc de muncă”, ba chiar cu accente de “activitate revoluționară”. Dar, mă rog, a fost cu stres, deadline-uri, seamănă cu ce fac azi, ba chiar odată am luat și niște bani. Înainte de 1989. După, mult mai mulți; ING a fost ceea ce azi am numi un business ratat, care a durat câteva luni, și de pe seama căruia ne-am ales cu un sertar de sute-Bălcescu. Dar, cum se spune, să nu anticipăm.

Pe vremea aceea, lucrurile nu aveau nume, ci acronime. Cred că undeva prin toamna lui ’87, am intrat pentru prima oară în redacția ING, organ al CUASC al IPB. CUASC era Consiliul Uniunii Asociațiilor Studențești Comuniste, iar IPB – UPB-ul de azi, adică Institutul Politehnic București. ING, în schimb, era o prescurtare OK: nu venea de la “comunist”, cum se întâmpla cu majoritatea celorlalte nume de reviste studențești din București. Și nici nu avea legătură cu asigurările, cu ceea ce se înțelege azi prin nume. ING era, contras, “inginer”, iar revista apăruse, dacă nu greșesc, în dezghețul din ’68, când cineva găsise – și altcineva aprobase – numele, destul de bolovănos, dar fără “comunist” în el. Majoritatea revistelor studențești din București aveau nume și capete de revistă roșii: “Convingeri comuniste”, zisă Co-Co, era revista de “centru universitar”, adică de oraș, la fel ca încă trăitoarea “Opinie studențească” în Iași. Mai exista U-Co, adică “Universitatea Comunistă”, la, evident, Universitate, iar niște tipi de la Craiova, unde erau una sau mai multe facultăți muncitorești, scoteau chiar “Mesaj comunist”, poreclit de noi – iertare, tovarășe Lenin -, “Masaj onanist”. Asta nu înseamnă că oamenii de la Co-Co, de pildă, erau mai comuniști decât noi, cei care n-aveam “comunist” în nume. După 1989, ei au făcut “Phoenix”, revista aceea cu politică, cultură și altele. Când “Phoenix” n-a mai mers, echipa s-a apucat de “Prostituția”, care cuprindea sex, politică, cultură și altele.

Cum vă spuneam, nu știu ce-am căutat, dar logo-ul ăla, ING, era lipit cu Pelicanol de o ușă de-aceea cu furnir de culoare bej, bolnăvicioasă, cum se mai găsesc încă prin apartamentele de bloc. Era pe la parterul Rectoratului din Politehnică, ciuperca aia din “Groapă”, cea de lângă corpul AN, unde chiuleam cu lăcomie ca să jucăm bridge. Ei bine, logo-ul ăla, ING, pe lângă că n-avea “comunist” în nume, era și albastru, în loc de roșu. Redacția era ceva între o sală de ședințe și un atelier școlar, de-ăla cu “Pilirea pieselor”. Mesele erau dispuse în U, dacă nu mă-nșel, iar dacă mă-nșel, această descriere e singura succintă și sugestivă. Oricum, pe ele nu erau montate menghine; singurele utilaje erau două mașini de scris, o Optima și, parcă, încă o Optima, în culorile alea gri-bej-albăstrui-verzuliu.

Optima astea erau niște scule cehoslovace, foarte ale naibii până învățai să le stăpânești. Am bătut la mașină mecanică, electrică, nu știu câte generații de tastaturi de destktop, tot atâtea de laptop, tastatură de Nokia N97, iPad, Android, cu un deget, cu două, cu zece. Am atins inclusiv “claviatura” unui telex și pe cea a unui linotip și nimic nu se compară cu clănțăneala prusacă, virilă, pe care o obții de la o mașină mecanică bună, din momentul în care începi să deprinzi șmecheria. Ca și mașinile de cusut Singer, fiarele de călcat cu cărbuni și Ion Iliescu, cele două Optima erau niște obiecte zdravene. Cu siguranță, au supraviețuit cu succes Cehoslovaciei, care le-a creat, dacă nu cumva fuseseră făcute în Republica Democrată Germană, caz în care, din nou, au țăcănit cu importanță destule comunicate de presă și articole despre dispariția propriei țări-mamă. Dar, mai ales, aveau genul ăla de perfecțiune tehnologică, savoare tactilă, armonie vizuală din care scoate astăzi Steve Jobs miliarde, la lansarea câte-unui iPad.

În mod generic, triumfal și definitiv, Optima și sora ei erau “din import”. Față de ele, redacția ING, caietul studențesc jegos din care făcusem agendă, celălalt, asemănător, în care ne lăsam mesaje, pixurile cu pastă întreruptă cu care încercam să scriem, perdelele, mesele placate cu o mizerie maro din clasa melamină, imitație de furnir care ar fi înșelat doar un mare chior, linoleumul ca o piele de dinozaur imberb, ferestrele vopsite cu ceva alb ca să nu belească ochii înăuntru trecătorii de pe hol, toate acestea erau niște tentative jalnice, pre-industriale, de a crea obiecte folositoare și estetice.

Deci, cum spuneam, revista aia era mai mult despre închinatul la Surorile Optima decât la seceră și ciocan. Prima oară când am trecut de ușa cu furnir bej și ING lipit pe ea, aveam pulsul puțin crescut, fiindcă nu m-așteptam să găsesc acolo niște tipi semănând cu mine. Ei bine, semănau. Doar că tipii ăia erau ceva mai mari, mai șmecheri și mai deștepți. Dacă v-ați învârtit prin mediile publico-politice ale ultimilor 20 de ani, ați putea să fi auzit de, în ordinea în care-mi vin în cap: Dan Jurj, fesenist după 1989 mi se pare, gras mustăcios și de treabă, care poseda o canadiană de un incredibil bleu gendarme. Crenguța Câmpian, astăzi Roșu, doamnă bine din comunicare la DC Communication. Remus Andrei Ion, ziarist făcător de reviste și om de televiziune pe la PRO TV, Realitatea, Antena și altele. Costin Borc, secretarul personal al lui Corneliu Coposu pe vremuri, acum nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. Vlad Enache, ultimul redactor-șef al revistei, un tip cu o minte brici, în ziua de azi în publicitate, la Next. Răzvan Mitroi, redactor-șef la “Adevărul” și la Antena 3 și adjunct la ING. Călin Hera, ziarist de televiziune și cotidian, azi la “Evenimentul zilei”. Saviana Stănescu, poetă și dramaturg off-Broadway, trăitor de prin 2001 în America. Sorin Băiașu, acum lector de filozofie pe undeva pe la Keele, în UK. Mihai Bădici, care a cochetat cu poezia dar mi se pare că s-a apucat de inginerie. Dan Vardie, pe la ceva reviste cu mașini și în asociații conexe după 1989. Florin Dumitrescu, copywriter și textier, inventatorul Sarmalelor Reci și al lui “Untdelemn de la bunica”, coordonează volumul ăsta. Nu el m-a pus să scriu de ING, dimpotrivă, îmi făcuse o altă sugestie. În fine, Sorin Ducaru, ambasador în SUA și mai apoi la NATO, și Mihnea Constantinescu, personaj “de spate” în Guvern, foarte influent în diferite epoci, ajunge să spun că a fost director de cabinet al lui Adrian Năstase pe vremea guvernării acestuia și, ulterior, în mandatul Tăriceanu, și-a păstrat acest post.

Am pierdut cu totul urma unor oameni ca Adrian Petrescu – AP-ul, un tip pe care îl consideram foarte cool din motive care acum îmi scapă, nu că n-ar fi fost -, Laura Trifan, Bogdan Suru. Ovidiu Nahoi, acum pe la “Adevărul” sau “Forbes”, gravita vag prin aceleași cercuri cu noi, dar el era cu radio ING, și nu cu ING-revista, peste Dâmbovița. Radioul cred că era o rețea de sârme cu difuzoare prin camerele studenților, ca la sate și cum e azi în Coreea de Nord, dar Nahoi și radioamatorii ăia ai lui și-o luaseră strașnic de la organele de partid și de stat fiindcă făcuseră niște transmisii cu teoria coardelor vibrante, un cenaclu SF și alte lucruri care n-aveau nicio legătură cu materialismul, mai ales ăla științific. Sau cel puțin așa se zvonea. Cam așa era pe vremea aia, ne căutam și noi izbăvirea în ecuația lui Bernoulli, că acolo Elena Ceaușescu nu apucase să fie inclusă.

Desigur că nu toți oamenii de mai sus s-au aflat în același moment în redacție. Pe Mihnea Constantinescu nu l-am prins deloc. Sorin Ducaru a plecat lăsându-i locul de redactor-șef lui Vlad Enache și așa mai departe. ING-ul avea vreo opt pagini și se tipărea de patru ori pe an, cam când dădea Dumnezeu, în funcție și de vacanțele celor care-l scriau. Ca și revistele cu “comunist” în nume și ca mai tot ce apărea în România, avea primele pagini infestate de tot felul de spanacuri referitoare la partid și asociațiile studențești comuniste. Mi-am pus în altă parte cenușă în cap, și îmi pun și aici, pentru faptul că inclusiv eu am apucat să scriu două editoriale comuniste în revistă, nu de alta, dar ca să poată pleca în tipografie. Am primit bătăi pe umăr, felicitări de la colegi, pentru că scosesem revista din impas cu producțiunile alea. Ce-am scris în ele nu mai știu, dar era contrastant cu ce ne trecea pe vremea aceea în cap și încercam să publicăm cu de la sine putere.

Odată erau paginile de “bășcălie” de la munci agricole și alte chestii studențești. Trecute viclean sub numele de “viața de asociație” în sumarul care se ducea la aprobat, se umpleau ulterior de articole cu întâmplări din CAP-urile patriei. Firul narativ corespundea oarecum cu linia subțire dintre lauda cu privire la numărul de cartofi culeși și bârfa pe marginea condițiilor insalubre în care se trăia “la munci”. Mai erau o serie întreagă de lucruri referitoare la festivalurile studențești, cele în care a născut și s-a crescut Divertis, iar lucrurile astea erau partea cea mai amuzantă. Nu-mi aduc aminte decât de o poză cu niște tipese producându-se sincron pe o scenă de provincie și fotoexplicația: “Frumos! Nu mai era nevoie să și danseze”. A, și de FACS, care nu însemna mașinăria aia de trimis hârtie, ci Festivalul Artei și Creației Studențești.

Cred că toate lucrurile astea erau destul de tentante pentru cititori. La un moment dat am auzit că studenții din cămine dăduseră iama în revistele care se distribuiau fix în cămăruța femeii de serviciu, ca aceasta să poată spăla geamurile cu ele. Reiese că cineva voia să le citească.

Pe lângă asta, de la un punct încolo am inventat ceva nemaivăzut, mai ales într-o revistă de ingineri: o pagină de poezie. Politehnica din acei ani era un fel de azil de copii fără vocații deosebite, care-și ascultaseră părinții atunci când aceștia încercaseră să-i îndrume spre o meserie în care salariile erau acceptabile și repartițiile, în orașe.

Pentru pagina de poezie, ne-am luat-o pe coajă de la cenzură. Dacă rețin bine numele și numărul, exista un cetățean pe nume Manea, în camera 406 a Rectoratului, care scria tot felul de informări ca Simonini al lui Eco. Una dintre ele era despre “pretinse creații poetice”, cele din pagina noastră, la care combăteau Saviana, Florin Dumitrescu, Călin Hera, subsemnatul și nu mai știu cine. Cum de-am aflat? Din cauza lui 1989, când, pe 22 decembrie, ne-am prezentat la Politehnică, pe care am apărat-o de teroriști. Teroriștii n-au apărut, dar, în schimb, era să ne împușcăm între noi din cauza marii cantități de pușcoace și muniție depozitate la etajul al cincilea al Rectoratului și păzită, în principal, de ofițerese. Niște doamne și domnișoare căpitan, locotenent etc. care în principiu făceau armata cu fetele, studentele, în anul I și al III-lea sau al II-lea și al IV-lea, croșetând pe câte-un deal. Dar faptele cu miros de praf de pușcă sunt cel mult subiectul altei povestiri. Ajunge doar să spun că la un moment dat, în decembrie 1989 am intrat – noi sau altcineva? – în camera aia a lui Manea, i-am zburătăcit hârtiile și am dat peste lucrurile care se scriseseră despre noi.

La capitolul oprimare politică mai trebuie menționați nemiloșii cenzori. Despre aceștia auzisem că erau, teoretic, vreo șapte, și practic, erau vreo trei. Adică trei dintre ei își asumau atribuțiile și semnătura celorlalți. Cel mai apropiat de noi era un oarecare tovarăș Pătrășcoiu, un domn cu ochelari nu foarte al naibii, dar toată lumea vorbea de o tovarășă Clătici, pare-se mare zbir pe la “Centru” sau “Municipiu”, așa ceva. Adică pe tot Bucureștiul.

De la to’arșu Pătrășcoiu am luat odată un perdaf pe motive de nivel ideologic, ocazie cu care ne-a numit “cadre ASC”. Când am aflat că suntem așa ceva, am simțit cu toții un amestec de scârbă și importanță. Era rău, dar era bine. Altădată, am fost trecut pe un stat de plată, pe care am primit parcă 200 de lei, ca mulțumire pentru activitatea depusă. Și am mai primit cadou o tabără sau o excursie, la munte, unde am făcut cunoștință cu “Opinia studențească” și Alina Mungiu. Prilej cu care ni s-a părut foarte cool să bem vin din halbe de bere într-o cârciumă de la marginea Buștenilor. Ca și cu AP-ul, azi nu mai știu de ce ni se părea așa cool.

Ar mai fi de adăugat cu privire la perioada de “organ” a revistei doar faptul că în noiembrie 1989 am făcut o gogomănie suplimentară. Cineva a pus pe prima și ultima pagină a revistei două poze cu o locomotivă cu abur. Pe prima, un tip se chinuia s-o urnească împingând din greu la una din manivelele roților. Pe ultima, locomotiva era singură și inertă. Toată chestia a fost luată drept șopârlă anticomunistă, cum poate că o și voise inițiatorul, nu știu nici azi care dintre noi. Tirajul a fost “oprit” (presupun că asta înseamnă că n-a mai ajuns la femeia de serviciu) și dacă Ceaușescu ar mai fi făcut mulți purici, date fiind informările lui Manea, ar fi existat posibilitatea să o încasăm. N-am însă nicio dorință de a mă considera disident pentru toate aceste copilării, și pentru altele, cu care nu vă mai plictisesc.

Când a venit 22 decembrie 1989, și mie și altor oameni de la ING ne-a fost clar că locul în care trebuie să te duci ca să faci ceva pentru “revoluție” e redacția revistei. Ne-am adunat acolo și ne-am mutat din încăperea care era cu fața la câmp și avea numeroase ferestre, într-o cameră laterală cu mult mai puține geamuri, unde era mai greu să fim împușcați de teroriști. Bineînțeles că teroriștii au avut cu totul altă treabă decât Rectoratul și în general “Groapa”, adică sediul din Militari al Politehnicii, pe lângă faptul că vor rămâne în istorie ca o ipoteză. Trec peste toate întâmplările ridicole și pe alocuri periculoase ale acelor zile ca să vă spun că în toată debandada am reușit să scoatem un prim număr de revistă post-evenimente prin 26 decembrie 1989. Nu era un ING adevărat, ci unul făcut la șapirograf, metoda aceea de multiplicare asemănătoare cu un Xerox, dar folosită pentru manuale universitare.

În pâine, pe bune, cu noul ING am intrat prin ianuarie 1990. Nu mai țin minte data, parcă 19. Drumul către Tipografia “Universul”, cea din Brezoianu, îl știam oricum, văzusem un linotip și-un “Calaaaaandru!” și înainte de 1989. Mi se pare că în primul pas “Universul” ne-a primit cu brațele deschise și ne-a tipărit fără să ne ceară bani. Ne-am apucat să combatem bine, eram supărați pe Ceaușescu, ca toată lumea, dar ne-am transformat destul de repede în antifeseniști. Cam pe-atunci tipografia a început să ne emită facturi și să ne ceară bani. Habar nu mai am ce scriam în revistă, presupun că tâmpenii, dar se vindeau, cum se vindea tot în primele luni din 1990. Tipăream câte 30 de mii de exemplare, sau poate chiar mai mult, când eram în stare să terminăm revista. După care plecam creanga prin oraș să le distribuim, prin locuri aglomerate, ca Piața Unirii sau prin Gara de Nord. În Gară, încărcam un cărucior de bagaje cu câteva macarale (baloți, mii) de ziare, pe care le epuizam până seara. După aceea, ne duceam să mâncăm la nerenovatul Hotel Nord, unde chelnerii ne primeau cu temenele. Cele câteva macarale de ziare însemnau o mapă ministerială, încăpătoare, plină cu bani până sus. Din banii aceia scoteam cu pumnul, turtiți și de vreo sticlă de vin cum eram, puneam pe masă și câștigam respectul chelnerilor cu ei.

Cineva, onctuos, ne propusese să ne mutăm cu redacția de la parter, un loc bun aproape de intrare, în niște cămăruțe de pe la etajul al cincilea. Promisiunea a venit foarte cu mănuși, că doar cu studenții care apăraseră rectoratul în zilele fierbinți nu te jucai. La fel de fraieri ca revoluționari pe cât fusesem și în chip de cadre ASC, am acceptat rânjind. Noul sediu, de la etajul 5, era totuși ok, ferit și spațios. Cumpărasem un aparat foto Zenit, cu un teleobiectiv falic, primisem câteva mașini de scris din ajutoare. Niște Olivetti electrice înlocuiseră țăcănitul ca un pas de gâscă al surorilor Optima cu o darabană pe steroizi, pe care o executau cu un cap sferic, în locul pârghiilor mecanice. Mai era un Hermes mic și cochet, verzuliu ca fierea, pe care, atunci când s-au tras obloanele, l-am primit și l-am luat acasă. S-a vaporizat sub o scară acum cel mult trei-patru ani. La el am scris articole și am tradus două cărți până prin 1998-1999. Mic, așa cum era, Hermes era mai moale sub buricul degetelor decât Optimele și puteai să-l ții în brațe ca pe ceea ce ulterior avea să se numească laptop. Cât a fost tânăr, avea un fel de balans vesel și precis. După aceea, nu mai știu, că l-am lăsat să înghită tot praful din trei cartiere.

Dar, sigur, Hermes-ul era un beneficiu în natură. În ciuda întârzierilor la apariție și a chiolhanelor de la Nord, bani se strângeau destui. Ce rămânea se depozita într-un sertar din redacție, unde cineva clădea frumos, teancuri, bancnotele. Adică cum, nu ne plăteam cu ei? Păi nu. Ca să vă dați seama cât de tembeli eram, aflați că ni se părea mare rușine să mai luăm și bani pentru munca noastră. Fripturile și vinul erau una, oricum nu costa prea mult, cheltuiam banii mici pe ele. Dar să ne plătim?!

Număr după număr, cu optica asta de spălați la creier de comunism dar anticomuniști gălăgioși, am ajuns pe undeva prin mai, prin vremurile de apogeu ale Pieței Universității. Am socotit de cuviință să o adoptăm, pe ea, pe Piața Universității, la sânul nostru. Mi-aduc aminte de o pagină dublă, de mijloc, cu un grupaj pe tema asta. Avea în mijloc un titlu scos la zincografie, “Golanii”, scris cu litere cam cât cele de pe o placă cu nume de stradă, litere construite din poze făcute în Piață. Mai puțin zincurile proaste și imprimarea neconvingătoare, arăta destul de bine.

Până atunci, sertarul cu bani se umpluse în ritm accelerat. Nu știu cu certitudine cât era acolo, câteva sute de mii cu siguranță. N-aveau, pentru noi, consistență reală. Îi număram, clădeam în teancuri, dar parcă erau și nu erau ai noștri. Oricum, numărul cu Golanii a apărut prin mai 1990 și cam ăsta a însemnat începutul sfârșitului pentru ING. Destul de rapid, a început să nu se mai poată să ne tipărim. Știți poate că la vremea respectivă “22” și “România liberă” apăruseră cu casete în care tipografii spuneau că se desolidarizează de conținutul numărului respectiv. La un moment dat, cred că Mihai Bădici s-a lăudat pe la tipografie că noi, toți, suntem studenții lui Mihai Drăgănescu, cel cu ortofizica, vicepremier în primul guvern Roman. Lăudăroșenia a funcționat, dar numai preț de un număr. Pe undeva prin vară, decimați și de plecarea în orașele de baștină a provincialilor din redacție, ne-am oprit.

A mai fost o tentativă de a reînvia toată povestea sub numele de “Student”. Cred că a apărut un singur număr, prin toamna lui 1990. După aceea am văzut pe tarabe un alt “Student”, diferit de al nostru, dar cu același nume. Am fost foarte supărați, ni se părea că ni se furase ideea. Nu știu dacă a fost așa. Știu că era o chestie fesenistă, scoasă de “Azi” și că pe-acolo au trecut Cătălin Tolontan și Vlad Petreanu. Din fericire, e prea târziu ca cineva să se mai supere pe cei doi – sau ei pe mine – pentru că au fost desconspirați aici, ca feseniști.

A, vreți să știți probabil ce s-a întâmplat cu sertarul cu bani. Sau cu banii din sertar. După ce ne-am tot uitat lung la el, câteva luni, am convenit între noi să ia fiecare cât îi trebuie. Într-o zi l-am găsit gol.

Optima typewriter image by Fauvirt (Own work) [CC BY-SA 4.0], via Wikimedia Commons.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *