Primăvara patriarhului

Cu Mozart, Verdi și Mascagni la Ateneu și un buchet de flori albe din partea președintelui Băsescu, Ion Iliescu și-a sărbătorit vinerea trecută 82 de primăveri. Până și Libertatea a priceput ceva din toată povestea, fiindcă a titrat în stilul caracteristic: Ion Iliescu într-o formă de zile mari. Află secretul!

O idee bună. Hai să-l căutăm și noi.

Fostul președinte cu a sa celebră funny face

Fostul președinte cu a sa celebră funny face

În articol, Libertatea pomenește ceva despre faptul că, acasă, Ion Iliescu merge pe bandă. Dar Iliescu a patinat la fel și pe istorie, în ultimii vreo 22 de ani, dintre care, vreme de vreo 15, a patinat împreună cu România. Și a făcut-o cu un zâmbet cât un semicerc, de emoticon. Cu el pe față, a ținut discursul de mulțumire minerilor, a pierdut România în 1996 și a recâștigat-o în 2001. Iar acum, își savurează un pic răutăcios posteritatea. De ce zâmbetul?

Fiindcă Iliescu vine dintr-un Jurassic al activiștilor de partid și al securiștilor încruntați, care încercau să suplinească lipsa de prestanță, stil, carismă, printr-o împietrire expresivă de efigii calpe. Numai Ceaușescu avea voie să zâmbească, și o făcea foarte rar, în public, atunci când se întâlnea cu câte un împărat canibal sau vreo regină sastisită. Or crampa facială a lui Iliescu era în același timp individualizantă și cathartică pentru popor, pe acea scenă politică parcă populată de totemuri de pe Insula Paștelui. Zâmbetul îl individualiza – și o face încă și azi – pe Iliescu ca fiind de bine, cumsecade, competent – într-un cuvânt, vorba sloganului nimerit ales, Al nostru, dintre noi, pentru noi. Cu el pe buze, Iliescu ar fi putut face rele mai mari decât a făcut.

În cartea pe care am scris-o pentru Humanitas, Cum să devii un Nimeni, spuneam că Iliescu s-a definit, ca brand personal, contrastant față de Nicolae Ceaușescu. Un indiciu: tovarășa de viață, Nina Iliescu, este absentă de pe scena publică, deși apropiații fostului președinte spun că aceasta are o influență decisivă asupra soțului. Iliescu n-a vrut o primă doamnă ca a lui Nicolae Ceaușescu, iar prima lui doamnă a priceput foarte bine cum stau lucrurile. În plus, președintele acelor mandate și-a ascuns nu numai soția, ci și pe sine, mai ales de la un punct încolo. De la Cotroceni, avea ieșiri publice rare, mult mai rare decât ale succesorului său jucător.

Prin 2004, într-o scurtă trecere pe la Realitatea TV, l-am prins pe Iliescu pe ultima sută de metri a mandatului. La ședințele de sumar, oamenii de la politic apăreau uneori cu declarații ale (încă) președintelui. Declarațiile sunau cu totul altfel decât ceea ce Iliescu spusese în cei patru ani de Cotroceni. Mai fistichii, mai tranșante, mai excentrice. Ca aceea cu arogantul. Sau cealaltă, cu prostănacul. Dar asta ne duce cu gândul la modul cum Iliescu și-a devorat, politic, copiii. La vremea respectivă, redacția se mira de ineditele glumițe prezidențiale. Le lua drept semne de, hm, senilitate sau cine știe ce.

Suntem în 2012 și Iliescu nu pare să aibă nimic de-a face cu senilitatea. În 2004, era pe finalul unui mandat pentru care își impusese anumite rigori. Rigori care se văd și în faptul că Iliescu s-a schimbat mult în a doua președinție – lucru pe care îl pot confirma cei mai bătrâiori dintre noi. Dar și după.

Într-un cuvânt, a încercat să zâmbească mai des, dacă până atunci zâmbise mai mult: în loc de unora, tuturor. Zâmbetul i s-a lățit ca o acoladă, asupra întregii Românii, apoi acolada a început să (i se) fâlfâie, lucru pe care îl face și-n ziua de azi.

În termenii lui Wilde: tragedia bătrâneții nu e aceea că ești bătrân, ci aceea că ești tânăr. Dar, de fapt, în stilul său de a patina pe istorie ca pe banda de exerciții, Iliescu nu e nici măcar bătrân. Ci mereu pe loc, înfășurând viitorul pe mosorul trecutului.

Articol scris pentru ediția de vineri, 9 martie a “Dilemei vechi”.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *