Presa și cazul Vișinescu

Un bătrân uscat, adus de spate dar cu o privire fixă și pătrunzătoare, merge pe stradă, iar în jurul lui e un roi de tineri cu camere și microfoane. Din roi se desprinde câte un posesor de microfon care îl mitraliază pe bătrân cu întrebări: E adevărat că îl băteați pe Mihalache? Ce pensie aveți? 30 de milioane e bine pentru dumneavoastră sau vreți mai mult? Vă convine dacă o să ajungeți la închisoare? Dacă primiți același tratament pe care li l-ați administrat lor, deținuților politici? E adevărat că ați făcut parte din plutonul de execuție a lui Antonescu?

Bătrânul se înfurie, se repede la tineri, înjură de Hristos, răspunde laconic și evaziv la întrebări. La un moment dat se oprește: “Dom’le, vreți neapărat să termin aicea? Eu am sufletul, eu am asta, cum se spune, cu tensiunea. Vreți să termin aicea?” Secvența vă e probabil cunoscută, mai mult de pe Internet decât de la TV. A circulat și pe rețele sociale, și pe site-uri, cu titluri referitoare la reacția violentă a bătrânului. Care e și el cunoscut: Alexandru Vișinescu, despre care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a produs dovezi convingătoare că a torturat deținuți politici în lagărul de la Râmnicu Sărat.

Pe zidurile din preajma locuinței lui Vișinescu au apărut inscripții de genul: “Torționare, ești acasă? Morții nu te lasă”. Cum de a înviat procesul comunismului în 2013?

Toată presa a scris despre asta, dar mult mai puține ziare și televiziuni au citat publicația de unde a pornit toată povestea: Gândul, care, pe 30 iulie, publica două materiale pe .info-ul la care a fost redus de criză, după lansarea pe hârtie din 2005. Primul era un documentar despre o listă de 35 de comandați de penitenciare-Gulag, obținută de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Conform Institutului, cei 35 sunt responsabili de moartea a 100 de mii de deținuți politici, motiv pentru care IICCMER a formulat plângeri penale împotriva lor.

Al doilea material era un portret al lui Vișinescu, care includea și imagini video contemporane cu bătrânul. De ce n-a fost Gândul citat decât sporadic și cum s-a stârnit întreg scandalul?

La prima întrebare e ușor de răspuns. În presa românească, în mai mare măsură decât în altele, funcționează un principiu oarecum stupid, conform căruia trebuie să creezi impresia că ai informații în exclusivitate sau cu întâietate. Informația nu e obiectul reglementărilor privind drepturile de autor, deci poate fi preluată fără menționarea sursei, cu atât mai mult cu cât restul presei s-a putut duce la IICCMER și plângerile penale depuse de acesta, pentru a obține detalii suplimentare. Simptomatic e însă faptul că toată media s-a calat pe Vișinescu, deși lista include alți 34 de foști comandați, care ar fi putut fi identificați. Așa a ajuns și Vișinescu la stâlpul infamiei, în contexte de felul celui cu care am început.

Scandalul a apărut fiindcă Gândul a venit cu o construcție jurnalistică solidă, iar elementele de soliditate sunt trei. Primul e invocarea unei autorități în materie, adică IICCMER, care funcționează prin girul științific. Al doilea, faptul că în întreaga montură există și plângerile penale, care dovedesc și ele că e vorba de acuzații serioase. Și, în fine, al treilea e prezența în video și poze a lui Alexandru Vișinescu, dincolo de felul cum a hărțuit sau a fost hărțuit de reporteri.

Plângerile penale au ajuns la Parchetul Militar și de acolo, la Parchetul General. Ele își vor urma cursul, generând în continuare știri. Pe TV, dezbaterea s-a concentrat pe ideea că e foarte dificil să dovedești vinovăția lui Vișinescu, fiindcă faptele s-au petrecut acum 50 de ani, dar Gândul a avut din nou o reacție inteligentă: a dat cazuri de naziști celebri, judecați și condamnați, în ultimii ani, pentru crime petrecute cu 20 de ani înaintea perioadei când Vişinescu a fost comandant la Râmnicu Sărat. E evident că justiția poate funcționa, într-o țară normală, măcar într-unele din cele 35 de cazuri. Mai există martori și documente din epocă, pe care se poate construi un verdict.

Nu am avut timpul să citesc tot ce s-a scris în cazul Vișinescu. E foarte probabil ca și alte televiziuni sau ziare să fi venit cu elemente noi, în toată povestea. Un astfel de subiect devine, de la un punct încolo, bun comun. Interesantă e însă o comparație: cea cu Memorialul durerii. Difuzat în vremurile în care la guvernare era succesorul Partidului Comunist, FDSN-PDSR-PSD, Memorialul Luciei Hossu-Longin a avut destul ecou, dar mai degrabă la modul endemic. Există, desigur, diferențe de abordare. Memorialul era mai degrabă o narațiune având ca suport impresionanta, dar volatila imagine TV, în timp ce, în cazul Gândul, se dovedește că scripta manent inclusiv pe Internet. E însă și o problemă de generații și mentalități. Demersul Gândul a ajuns inclusiv la un public mai tânăr, care a vrut și el să știe lucruri despre care se vorbea mult mai mult acum 20 de ani decât azi. În plus, răsturnarea de mentalități pe care o trăim predispune publicul la un fel de sondare a propriei istorii, de natură să răspundă, într-o oarecare măsură, la întrebarea-truism: “Cum am ajuns aici?”

Prin presă, se vorbește despre faptul că Alexandru Vișinescu nu va face, probabil, închisoare, din cauza vârstei înaintate. Destinul personal al unui singur comandant de lagăr nu e însă atât de important. Furtuna pe care a stârnit-o Gândul arată foarte clar că societatea românească nu este conciliată în privința comunismului. Una din marile probleme ale ultimilor 20-25 de ani e aceea că românii se raportează diferit la vechiul regim, de la bătrânii deținuți politici încă în viață, la taximetriștii care-și deplâng salariul stabil și biletele la Sovata de pe vremuri. Cât timp nu vom avea ceva asemănător cu un consens în privința a ceea ce s-a petrecut înainte de 1989, sistemul politic va include în el tensiuni ireconciliabile. Iar presa și justiția pot ajuta la o raportare corectă, înaintea istoricilor.

Problema e dacă nu cumva lucrurile nu se vor potoli din cauza tulburărilor de atenție pe care le are media contemporană, mai ales la noi. În presă, există așa-numitul principiu al urmăririi subiectului, până la consecințe – în cazul de față, proces și condamnare sau contrariul -, principiu prea des încălcat. Ceea ce se găsește la IICCMER înseamnă numeroase capete de fir pentru alte investigații, referitoare la alți oameni. Ziarele, site-urile și televiziunile care vor ști să se ocupe de asta în loc să se joace cu Vișinescu de-a ursul și roiul vor avea mult de câștigat.

Articol scris pentru ediţia de joi, 15 august, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts