Poveste de dragoste lia, lia, bum, bum

Îți trebuie ceva tupeu ca să botezi un film “Poveste de dragoste” (IMDB listează vreo 80 de filme și seriale cu titlul ăsta), dar Cristinei Iacob, regizoarea, i-a ieșit. Promovat în chip de comedie romantică, filmul reușește să facă o surpriză doritorilor de film-pe-bune, după ce se pune în mișcare.

Cadre feerice cu Brașovul, trav-uri de pe clădirile din centrul orașului, ea frumoasă, el frumos, ea actriță, el violonist. Ea – Raluca Aprodu – e distribuită într-o mulțime de roluri de zână prin filme și piese de teatru, iar el – Dragoș Bucur – băiatul bun prin excelență, în sens propriu, dar și golănesc. Te aștepți, bineînțeles, la o însăilare de slow motion-uri și gros planuri cusute cu melasă pe muzică de ascensor, dar Cristina Iacob, care pare a avea o predilecție pentru false starts (a pornit în poncifele genului și în #Selfie) cotește filmul într-o altă direcție: de fapt, Bucur-Sebastian trage mâța de coadă cu vioara lui, din motive de criză, ocupat mai mult cu borșul gătit pentru Aprodu-Aprilia, care își câștigă existența la Mall, ca Albă ca Zăpada pentru un magazin de jucării, după ce a rupt-o cu Paul, regizorul răscopt care o distribuise într-un film, dar a aruncat filmările la coș și îi poartă sâmbetele prin tot establishmentul cultural.

Bucur și Aprodu se pun în mișcare și ei și încep să joace, odată ce au ce. Nu am urmărit-o pe Raluca Aprodu, dar din Dragoș filmul scoate niște lucruri pe care nu le-am mai văzut, deși țin ochii pe el de mult, îl cunosc, am avut plăcerea să îi și scriu câte ceva pentru Marfă, emisiunea cu care acum vreo 10 ani Ana-Maria lansa în mainstream tema numită cultură urbană. Tineri, frumoși, talentați – cum ziceam -, dar fundamental loseri și năuci, Sebastian și Aprilia au ceva râvnit de toți cei din jur, o dragoste-talisman, metafizică, de care proprietăreasa, regizorul, vecinii perverși și patronul de la magazinul de jucării încearcă să-i priveze. Ca să nu dau în spoilere o să vă spun doar că feeria devine o poveste despre abuz și disperare, iar cei doi se mișcă printre capcanele celorlalți ca Bear Grylls printre mangrove; de altfel, filmul s-ar fi putut chema Tehnici esențiale de supraviețuire a romantismului.

Când am predat jurnalism în Armenia am aflat despre o metodă numită prin televiziunile din CSI “lia, lia-bum, bum”. Cred că expresia e-n rusă, dacă e-n vreo limbă, și conform acestei tehnici, trebuie să mâni spectatorul către ceva diafan-înălțător, după care să-i izbești o dramă sau un dezastru. Cam așa e și Poveste de dragoste. Lungile pasaje care ar putea fi încadrate la film mut, feerii erotico-turistice create de imaginea lui Viorel Sergovici și edit-ul suplu și precis al lui Cătălin Cristuțiu și Ovidiu Văcaru, sunt întrerupte de dialoguri cinice, cu replici-bombardea, la care sala a râs:

“Dragostea înseamnă sacrificiu, băiete, și o ciorbă nu e un sacrificiu atât de mare.”

Remarcabil e modul cum, auto-sabotându-se constant, filmul reușește să își conserve premisa melo de la început, exact atât cât trebuie ca să nu devină un spanac și nici o poveste naturalistă. Iacob are cu siguranță undeva o rezervă secretă de visare și romantism mămos, pe care o proiectează asupra întregii povești. Nu-mi imaginez filmul ăsta făcut de un bărbat, fiindcă femeile știu, cu siguranță, mult mai multe despre sentimente și relații. O regizoare, cu e la sfârșit, capabilă să scotocească prin oameni după lucruri de felul ăsta e bine venită în ceea ce se numește peisajul cinematografiei autohtone, fiindcă noul val românesc e de sex masculin – probabil de aceea și Bucur e cu totul altul decât în Marți, după Crăciun al lui Radu Muntean. Altfel, filmul se autodemolează și prin resorturi textualiste – referințe ca Albă ca Zăpada impecabilă, dar cu totul anacronică în decorul de Mall, regizorul abuziv jucat de, evident, un regizor, Alexandru Darie, și cele două hat tip-uri la Closer, de altfel o bună indicație de ce-ați putea vedea. Până la urmă, odată ce ai titlul-fetiș, ajungi să faci asta oricum.

Cumva, Poveste de dragoste găsește o scuză inclusiv pentru obstinația odioasă a personajelor secundare. Toată distribuția e la înălțime, inclusiv copiii, iar pe lângă Darie, o să adaug o mențiune specială pentru proprietăreasa Gabriela Popescu, cea care spune replica de mai sus. Insistenți până la ticăloșie, abuzivii din jurul lui Sebastian și-al Apriliei se dovedesc și ei, până la urmă, oameni, triști și incompleți.

De aceea e și Poveste și dragoste, până la urmă, o comedie romantică – sau cel puțin nu prea ai cum să-i spui altfel. Nu cred că filmul o să fie un megahit: publicul highbrow o să fugă de premise și încadrarea de gen, iar cel lowbrow de subtilități. Totuși, în el e ceva ce nu găsești în alte locuri.

P.S.: După Box al lui Florin Șerban, de care n-am apucat să scriu, dar e de văzut, încă un regizor jucat de un regizor (acolo era Cătălin Mitulescu). Apropo de auto-referință și textualism, asta spune ceva despre noul val, în care vedetele sunt mai degrabă regizorii decât actorii.

P.P.S.: Din nou, cadrele cu Brașovul: n-am mai văzut oraș românesc filmat așa, deși Michael Palin și Top Gear au scos la iveală bucăți remarcabile din România, pe BBC. Asta apropo de “denigrarea” din filmele românești ale noului val, care “nu face servicii țării”. E evident o tâmpenie, Mungiu sau Puiu n-au niciun motiv să se ocupe cu astfel de servicii, dar stau și mă gândesc: cum ar fi dacă un regizor român ar pune la treabă un Viorel Sergovici sau un Marius Panduru în Centrul Vechi, cu bani de la Primărie sau Autoritatea Națională pentru Turism? Metoda a brevetat-o nimeni altul decât Woody Allen, regizorul emblematic al New York-ului, care a primit bani de la municipalitatea Barcelonei pentru Vicky Cristina Barcelona și a filmat și la Londra sau Paris. Și Poveste de dragoste arată că se poate, chiar dacă feeria e până la urmă în subsidiar.

Post your thoughts