@postAdevăratulDonaldTrump

Donald Trump folosește atât de mult Twitterul, încât nu mai era nevoie de gafa cu “covfefe” pentru ca toată lumea să știe asta. Ironizat de presa liberală pentru această apucătură, bizarul președinte în exercițiu al SUA are totuși beneficii reale de pe urma acestui gen de comunicare, tocmai pentru felul în care, în realitate, nu comunică.

Ca să ne dăm seama de ce și cum face Trump ceea ce face, trebuie să ne uităm puțin la contul lui, @realDonaldTrump. Să începem cu un lucru notoriu, acela că Trump postează pe contul propriu de Twitter și nu pe cel, oficial, al Casei Albe (POTUS – abrevierea vine de la President of the United States și a fost folosită pentru prima oară în 1895 la telegraf, dacă sunteți curioși). Care sunt motivele? În primul rând, păstrarea contului a fost o știre în sine, chiar dacă din categoria “nu spune prea multe”, care, veți vedea, îl caracterizează pe Trump. În al doilea rând, un cont personal înseamnă chiar comunicare personală, opusă celei instituționale, or acest gen de comunicare e tot mai căutat pe rețelele sociale și în general în lumea în care trăim.

Dar, cu siguranță, Trump are o rațiune în plus de a face așa ceva, oarecum ideologică – în măsura în care putem vorbi de ideologie în cazul contradictoriului președinte american. Trump și-a construit succesul, demagogic, pe o presupusă relație directă cu electoratul său, acea Americă profundă supărată pe – și nebăgată în seamă de – administrație, birocrație, establishmentul politic. Un președinte care vorbește direct cu tine, în nume propriu, sugerează, din punctul de vedere al unui asemenea alegător, și unul eventual dispus să te ajute și să te asculte.

De regulă, Trump postează mult, repede și des, de câteva ori pe zi. E de notorietate incidentul din 31 mai, cu “covfefe”, când această greșeală – probabil în loc de “coverage” – a stat vreo două ore pe contul președintelui american. Greșeala a fost mega-ironizată, nu numai pe Twitter, ci inclusiv în Camera Reprezentanților, unde democratul de Illinois Mike Quigley a propus un așa-numit “amendament COVFEFE”, de la Communications Over Various Feeds Electronically for Engagement Act, care propune clasificarea tweeturilor lui Trump în chip de comunicări oficiale și păstrarea lor în Arhivele Prezidențiale. De altfel, Casa Albă afirmase oricum că acestea reprezintă poziții oficiale. Dar, oricum, greșeala aceentuează caracterul personal și spontan al comunicării, din punctul de vedere al fanilor, oricât a susținut Sean Spicer, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, că “președintele și un mic număr de oameni știu exact la ce s-a referit”.

La capitolul conținut, o bună parte din tweeturile lui Trump sunt un bun exemplu de ceea ce se numește post-adevăr, în accepțiunea de enunțuri emoționale, repetitive, mai degrabă indiferente la adevăr decât mincinoase. Câteva exemple recente:

“Democrații vor să distrugă reducerile de taxe, sistemul de sănătate eficient și securitatea granițelor.”

“În ciuda Vânătoarei de Vrăjitoare (Trump numește astfel investigația referitoare la faptul că a demis directorul FBI – n.n.), indicatorii economici și cei referitori la locuri de muncă sunt foarte buni. Mai puține reglementări, mai multe joburi și mai mult entuziasm!”

“Camp David e un loc special. E o onoare că mi-am petrecut week-endul acolo.”

“Tocmai m-am întors din Wisconsin. O zi minunată, oameni minunați!”

Primul exemplu e un proces de intenție evident, care pică testul minimului bun-simț. A prezenta democrații americani ca pe o conjurație malefică e o prostie evidentă, dar care zgândărește emoțiile unui anumit gen de alegător. E o minciună, dar numai într-o oarecare măsură, fiindcă nu vorbește despre ceva factual, petrecut la timpul trecut. Al doilea tweet citat cuprinde o descriere atât de vagă a indicatorilor macro, încât, din nou, poate fi vorba despre orice. Dar, mai ales, se încheie cu ceva despre care nu știi exact – și ambiguitatea e probabil intenționată – dacă e o propoziție nominală constatativă sau un îndemn, la timpul viitor.

Ultimele două exemple sunt post-adevăruri tipice, cu o consistență politică zero. Trump creează vag impresia că e activ și aplaudat în ceea ce la noi se numea “vizitele de lucru ale tovarășului”, cu mijloace mai economicoase decât TVR-ul, Twitterul de pe vremuri al lui Ceaușescu.

De notat oralitatea stilului, adjectivele care arată ca niște clișee în scris dar se aud ca niște epitete într-un discurs bine frazat: “special”, “minunat”, “minunați”.

Dar, cum bine remarcă Z. Byron Wolf de la CNN, spunând atât de multe și atât de puțin în același timp, contul de Twitter al lui Trump e relevant și, sau mai ales, prin ceea ce nu spune – de pildă, referiri la moartea unor militari americani în Afganistan. Explicția acestui fapt se leagă chiar de un tweet prezidențial:

“Fake News Media (Trump numește astfel mai toată marea presă americană, de orientare, e drept, liberală – n.r.) detestă faptul că folosesc ceea ce se dovedește a fi foarte puternica mea rețea de Social Media – peste 100 de milioane de oameni! Pot să-i ocolesc.”

Analiștii independenți au numărat în jur de 60, și nu 100 de milioane de followeri pe diferitele platforme ale lui Trump, dar asta contează mai puțin. Trump are în jur de 53 de milioane de urmăritori pe Twitter și mult mai puțini pe alte canale. Și își folosește contul personal, desigur, exact așa cum dorește. Metoda nu e brevetată de el, o știm și din încăierările de pe Facebook – rețea dominantă la noi, spre deosebire de SUA – ale unor politicieni gen Traian Băsescu sau Victor Ponta. Rețelele, în general, oferă politicienilor un mare avantaj: inițiativa comunicării. Pe Facebook sau Twitter nu aștepți să fii căutat, și mai ales incomodat cu întrebări și subiecte spinoase, de presa instituțională. Spui ce vrei, când vrei, cu beneficiul că vechea media, pauperizată și pusă în dificultate de noile mijloace de comunicare, va fi dispusă destul de des să te citeze.

Dar de ce nu și-ar lua președintele twitterist la întrebări celebrele Fake News Media, adică MSNBC, New York Times și toate celelalte mari instituții ale jurnalismului american? Un articol publicat prin martie de New Yorker arată că acestea nu au când sau cum. Acolo, Andrew Marantz povestește că presa cu reputație începe să aibă tot mai puțin acces la președinte, prin invitarea la briefinguri a unor bloggeri și branduri media minuscule și nu tocmai respectate, dar prietenoase cu președintele. Componența și așezarea jurnaliștilor la briefingurile prezidențiale sunt o afacere îndelung negociată și foarte clar stabilită, dar Trump și echipa lui de comunicare au bulversat cu totul ordinea tradițională, reducând accesul presei critice în favoarea unor ridicători la fileu care îi dau ocazia lui Trump să spună ce și cum dorește.

Ați putut vedea ceva de genul ăsta chiar la conferința de presă comună a lui Donald Trump și Klaus Iohannis. După ce Trump îl ironizează pe Dave Boyer de la Washington Times iar Iohannis zâmbește deplasat, președintele american cere întrebări pentru omologul său român, lucru care automat mută discuția către relațiile bilaterale și NATO, scăpându-l pe Trump de subiecte mai presante și interesante pentru publicul american, ca mărturia lui James Comey, directorul demis al FBI. În spațiul creat, cea care marchează un punct e chiar Ramona Avramescu de la TVR, care reușește să obțină de la Trump angajamentul față de Articolul 5 din Tratatul NATO, care mobilizează militar SUA în cazul unei agresiuni împotriva uneia din țările aliate. Episodul e consemnat de BuzzFeed laudativ: “Această reporteră a obținut de la Trump ceea ce n-au reușit să obțină nici liderii NATO”, cu referire la întrunirea anterioară, din Polonia, a Alianței.

Spațiul de manevră pe care l-a avut presa românească (ca și Iohannis) merită remarcat, chiar dacă nu știrbește cu nimic meritul Ramonei Avramescu. Ar fi de reflectat câtă greutate are această declarație în cazul unui președinte care obișnuiește să se contrazică sau să se răzgândească și spune lucruri grave în contexte mai puțin formale – ori pe dos. Fiindcă, în orice caz, adevăratul Donald Trump e pe Twitter, chiar dacă adevărul se referă, în cazul lui, la inconsistență și omiterea chestiunilor de interes public. În articolul amintit, Andrew Marantz de la New Yorker se întreba dacă Trump trollează presa de la Casa Albă. Da, așa cum a făcut-o cu Dave Boyer, dar, cu siguranță, @realDonaldTrump își twitterizează conferințele de presă.

Articol scris pentru săptămânalul Dilema veche.

Post your thoughts