Posesia și înregistrarea

Dezvăluirile și investigațiile abundă prin presa românească. Cum facem să știm care sunt „pe bune” și care nu sunt? Primul criteriu ar fi că cutare sau cutare dovadă – înregistrare, document – e ceva ce-a găsit redacția prăvăliei media cu pricina sau, dimpotrivă, un lucru care i s-a oferit. Varianta câștigătoare, dragi cititori, e prima, în care redacția scotocește după subiect. Ei bine, asta nu se întâmplă chiar atât de des în 2015. O situație care naște suspiciuni e aia în care dezvăluirile vin la redacție, în loc ca redacția să se ducă la ele, iar în ziua de azi asta înseamnă că primești o înregistrare în care se întâmplă diferite lucruri. Ca urmare, am dat de curiozitate o căutare pe Google cu „a intrat în posesia unei înregistrări” și am obținut lucruri de felul:

  • „Redacția noastră a intrat în posesia unei înregistrări audio în care Cristinel Toader, fost director al Poliției Locale, actual director adjunct, înjură o angajată a Poliției Locale.”
  • „Jurnalul Național a intrat in posesia unei înregistrări halucinante. Un grup de protestatari discuta colocvial cu un jandarm, care li se destăinuie sfătos cu privire la bătăile pe care le-au dat atât el, cât și colegii lui.”
  • „DâmbovițaNEWS a intrat în posesia unei înregistrări audio care îl poate trimite după gratii pentru mulți ani pe Adrian Țuțuianu, președinte al PSD Dâmbovița și al Consiliului Județean.”
  • „CANCAN.ro a intrat in posesia unei înregistrări-bombă prin care vedeta TV – Adriana Bahmuțeanu, n.r. – o convinge pe directoarea școlii la care învață copiii sa îi fie aliat in războiul de la Tribunal cu soțul ei.”

Și așa mai departe. Mult mai departe. Hotărât lucru, „a intrat în posesia unei înregistrări” e dacă nu un clișeu de limbă, cel puțin o umbrelă încăpătoare sub care poți ascunde tot felul de porcării. Eu, cel puțin, am bântuit vreo 15 ani prin redacții de cotidian, televiziune și altele asemena și niciodată nu m-a lovit Dumnezeul Presei cu vreo revelație gen „A intrat în posesia”. Mă tot întreb, și azi, la câțiva ani buni de când nu mai sunt într-o redacție, cum mama Dracului „intri în posesie”. Am vorbit cu prieteni mai pricepuți în investigații, gen RISE Project, și am aflat – sau n-am aflat – că spre deosebire de Răcnetul Dâmboviței și alte chestii care „intră în posesia” unei „înregistrări”, ei și cu mine n-au avut niciodată așa noroc.

În cei 15 ani despre care v-am povestit, am învățat o vorbă din redacțiile de cotidian în care n-am „intrat în posesia” a nimic: „servitele”. „Servită” e ceva ce ți se livrează, ca la badminton, la fileu, și așteptarea e să scrii în direcția cu pricina. În mod curios, aceste porcării culeg și combină cel mai mare număr de preopinenți, comentatori de Facebook, „forumiști”, cum le-ar spune Andrei Pleșu. Fără posesie și înregistrări, viața e amară. Cu ele, e plicticoasă.

Articol scris pentru săptămânalul Dilema veche. Imagine: Tobias Toft.

Post your thoughts