Chestii de brand de ţară şi violoncelul lui Yo-Yo Ma

Acum două sâmbete am fost la Yo-Yo Ma, care a cântat la Operă cu “The Silk Road Ensemble“, o trupă eclectică de muzicieni occidentali, din India, China, Pakistan şi aşa mai departe care urmăreşte să reconstituie traseul mătăsii. Proiectul are virtuţi pedagogice, printre altele îţi deschide mintea inclusiv asupra brandului de ţară, deci a modului cum ar trebui să ne prezentăm pentru uzul străinătăţii. Sâmbătă am publicat în “Evenimentul zilei” un articol despre care eram convins că va stârni oarece măcel în subsol: bisul lui Yo-Yo Ma a fost o piesă românească numită “Turceasca”. Dat fiind că am remarcat acest lucru, e clar: sunt ţigan.

Cu ce se ocupă The Silk Road Ensemble:

  1. zippo Reply

    Maneaua lui Anton Pann nu are nici o legatura cu maneaua actuala, acum avem un fel de vulgarizare anagramata si la asa ceva “noi strâmbăm din nas”. Nu compara un Pann cu lalaiala lui salam copilul minune si in orice caz.. o ‘becalizare’ a muzicii nu impune un brand de tara si na… nu mai avem alta solutie decit sa acceptam asa ceva ca de.. ne reprezinta. Nu ne reprezinta.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Zippo: legătura e cea pe care am evidenţiat-o în articol. E tot un produs de sinteză ş.a.m.d., chiar dacă unele din lucrurile vechi au valoare estetică.

  3. zippo Reply

    teoretic da… maneaua este un produs de sinteza asa cum spui tu, . problema tine efectiv de calitate si aici se inflameaza lumea. exemplul cel mai bun e dat chiar de “The Silk Road Ensemble“, ce a ales sa cinte o piesa efectiv culta si nu ceva ordinar. e ca si cum ai spune ca il vrei pe vanghelie la ministerul invatamintului pentru ca e votat de multi, e popular, il vezi peste tot.
    cocncret maneaua de azi e nu e o manea, e o copie falsa. ori falsul de regula se pedepseste si nu se ridica la rang de standard sa impuna un brand.

  4. Iulian Comanescu Reply

    Zippo: dacă te referi la piesa pe care am pus-o, scrie “persian traditional”, nu e cultă. E folclor. Sunt mai multe aşa. În rest – manelele prosperă chiar dacă nouă nu ne plac. Cred că un lucru cuminte ar fi ca nişte muzicieni serioşi să se preocupe de tot substratul popular, cam cum s-a încercat la un moment dat cu “Shukar Collective”. Dacă continuăm să scuipăm pe toate lucrurile astea şi să ne fie scârbă de noi înşine, s-ar putea să n-ajungem… în drumul mătăsii.

Post your thoughts