Plimbărețele noastre statui

Acum câteva săptămâni, un cunoscut realizator de documentare de călătorie de pe un post TV specializat a vizitat Bucureștiul, împreună cu echipa. După ce a fost plăcut surprins de gastronomia și ambianța câtorva locuri gen Hanul Berarilor, prezentatorul și-a găsit o îndeletnicire curioasă: număratul statuilor din oraș. La un moment dat, a conchis: “Da, sunt foarte multe.”

Unde e Bucureștiul într-un top al orașelor, după numărul de statui? Internetul e plin de liste, dar nu am găsit ceva asemănător. În lipsa statisticilor, pot presupune doar că statuile din București fac impresia de “multe” fiindcă arată o nevoie de legitimare istorică. Nevoie care, la noi, se vede și într-o ciudată caracteristică a monumentelor: spre deosebire de ale altora, ale noastre încep la un moment dat să se miște, la fel ca actorașii poleiți sau pictați în alb care au început să-și facă veacul și prin Centrul Vechi. Și, mai mult, pleacă la plimbare.

statui_plimbarete

Mihai Viteazu și compania la Casa Poporului

Știți, probabil, la cine sau la ce mă refer. Acum vreo două veri, i-am pozat pe Heliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret, în față la Casa Poporului, măgăoaia pe care politicienii români au găsit de cuviință s-o folosească în chip de dispozitiv de legitimare. Cele patru personaje au, bineînțeles, un aer de pitici emfatici, de operetă, la poalele monstrului. Am donat poza pentru un afiș de colocviu de la Muzeul Țăranului Român. Mai mulți dintre prietenii care au văzut-o m-au întrebat dacă am “photoshopat-o”. Efectul vizual e atât de puternic, încât nu le-a venit să creadă, deși se scrisese și se vorbise prin presă destul despre faptul că statuile fuseseră mutate acolo.

Acum, cei patru s-au întors la locul lor, dar pe platforma oribilă de beton pe care o știți. Nu sunt însă un caz izolat. Despre Lupoaică știm că a fost pe la Romană, dar s-a mutat în fața decrepitului magazin București, în capul străzii Lipscani. Dar nu știm că inițial, Lupa Capitolina a locuit la Arenele Romane, pentru a trece prin Piața Sfântul Gheorghe, Dealul Mitropoliei și Piața Dorobanți.

Caragiale, cel care stă acum în fața fostului domiciliu personal de pe Maria Rosetti, are un traseu și o istorie și mai curioasă. S-a născut, din bronz, prin anii ’50, iar Pavel Șușară spune că în primele luni de viață îl chema, n-o să vă vină să credeți, Lenin. Bronzul ar fi fost realizat de un sculptor pe nume Constantin Baraschi, pentru un concurs de Lenini, dar concursul l-a câștigat un alt sculptor, pe nume Boris Caragea. Rămas cu o statuie inutilă, Baraschi i-ar fi schimbat capul cu al lui Ion Luca, iar transplantul a ajuns, în lipsă de altceva mai bun, într-o curte oarecare. De acolo, a fost recuperat de Marin Preda, care l-a dus în curte la Cartea Românească, mai degrabă pe șest, fără aprobare. Leningiale a fost trambalat apoi pe Maria Rosetti, acolo unde e acum, dar a mai făcut o excursie până în față la Național, tot fără aprobare, dar de data asta la inițiativa lui Dinu Săraru.

Dacă a fost cu adevărat Lenin vreodată, Caragialele din Maria Rosetti ar fi putut să ajungă exact acolo unde vă imaginați, pe soclul din fața Casei Scânteii. Cel de acolo a fost câștigătorul lui Caragea, care a trebuit să coboare din prepeleac pe 3 martie 1990, la inițiativa proprie și personală a unui macaragiu pe nume Gheorghe Gavrilescu. Gavrilescu s-a suit pur și simplu în macaraua din dotare și l-a dat jos pe Lenin, ca și pe Petru Groza, cel de la Eroilor, fără menajamente și fără aprobări. Macaragiul s-a sinucis, curios, patru ani mai târziu, iar Lenin a fost dus și întins pe spate în curte la Palatul Mogoșoaia, unde mi-aduc aminte că, acum vreo 10-12 ani, Alex Gâlmeanu a făcut un shooting de modă pentru revista Unica, la care lucram. Nu mai știu ce blondă se cățărase pe el și îl domina, parcă. Prin 2010, Jurnalul național l-a găsit pe Lenin tot acolo și a relatat că îi curgea ceva din nas.

Acolo, se pare, zace și Groza cel de la Eroilor. Dar un alt Groza, care își făcea veacul în buricul Devei înainte de 1989, a fost trântit în nas după, ca să zacă așa un număr de ani. Interesant e că Groza de Deva a fost resuscitat în comuna natală din județ, Băcia, care a găsit de cuviință să-și asume personajul prin 2007.

Înapoi la Caragiale, povestea cu corpul lui Lenin și capul dramaturgului nu e singura din clasa ei. Despre Mihai Viteazu de la Universitate, ex-Casa Poporului, a circulat informația de asemeni controversată că e în realitate Ioana d’Arc, executată de un francez pentru orașul Nantes, care însă n-a dat banii. De aceea, Mihai Viteazu ar avea o platoșă cam bombată. După alte surse, numai calul e al altuia, mai precis al lui Manuel Belgrano, un general din Buenos Aires care, în afară de bătălii, le-a lăsat argentinienilor și steagul pe care îl folosesc în prezent.

Căutați pe Internet istorii de acest fel, nu se mai termină. Eu nu mai am loc să vă spun altele, dar toate aceste exemple de dromomanie monumentală mi se pare că duc la o singură concluzie: suntem al naibii de neliniștiți în privința propriei istorii. Chiar și existența unor povești posibil neadevărate, ca aceea cu Mihai Viteazu și Ioana d’Arc sau aceea cu corpul lui Lenin și capul lui Caragiale, arată același gen de neliniște.

Pe un palier mai puțin anecdotic, și Lupoaica plimbăreață e o copie după Lupa Capitolina. Arcul de Triumf nu are cum fi altceva decât copie, fiindcă și cel din Paris e o replică la monumentele romane; interesant e faptul că datează din 1922, dar, se spune, a avut un predecesor butaforic, de lemn, construit pentru trupele victorioase în Războiul de Independență, care au trecut pe sub el în 1878.

La fel cum personajele istorice au fost adulate și repudiate oficial de mai multe ori, victoriile și constituirea statului în forma actuală ne-au luat cam prin surprindere, s-ar zice, de a trebuit să încropim ceva de lemn. Sigur, replicile lui Lenin din toate țările ex-comuniste au plecat în bejenie după 1989, la fel cum denumirile de străzi cu conotație comunistă s-au schimbat. La un moment dat, statuile ar trebui totuși să se potolească. Iar la noi, în loc de asta, văd cum apar noi subiecte de controversă, ca Păunescul de la Icoanei sau Traianul cu Maidanez de la Muzeul de Istorie. Controversele ar fi bune, să zicem, fiindcă sunt prilej de reflecție. Dar, din păcate, în toată povestea asta cineva se va găsi tot mai dispus să numere.

Articol scris pentru ediția de joi, 3 octombrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. George Damian Reply

    Arcul de Triumf aşa cum arată azi a fost finalizat în 1936. Cel din 1922 nu era chiar butaforie, avea o structură de beton peste care au fost aşezate statuile de lemn, din păcate nu a fost încheiat proiectul iniţial. Iar Arcul de Triumf a suferit şi el numeroase modificări: după declararea Republicii au fost acoperite efigia regelui Ferdinand şi cea a reginei Maria, în 1953 a fost acoperită inscripţia “Budapesta” din lista bătăliilor purtate în Primul Război Mondial; în timpul lui Ceauşescu inscripţia asta a fost scoasă din nou la aer; după 1989 (nu se ştie când şi cum!) a fost din nou acoperită; acum va fi reamplasată (zice Oprescu).
    De Gaulle l-a înlocuit pe Stalin la Herăstrău, “Monumentul Legionarilor” (în realitate al profesorilor morţi în Primul Război Mondial, figuraţi însă prin patru legionari romani) a fost scos de la Piaţa Victoriei de Ion Antonescu pentru a fi înlocuit cu Monumentul Ostaşului Sovietic, dispărut şi el în 1963 când s-a certat Dej cu Hruşciov, acum avem acolo trei bănci şi un rond cu flori. Monumentul Infanteriei de pe Kisselef a dispărut în perioada comunistă şi a reapărut după 1989 sub forma unei oribile sule de tablă. Lista este foarte lungă, explicaţia o găsim la Orwell. Până la urmă această periodică reinventare e un fel tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

  2. Marian Stavaroiu Reply

    Eu aş dori să se facă subscripţie publică pentru a ridica o statuie celui care reuşeşte să desfiinţeze porcăria aia de pe treptele Muzeului de istorie.

  3. Iulian Comanescu Reply

    Mersi de precizări, George, eu am arat destul de superficial prin surse – cred că se înțelege că m-am distanțat de unele povești din articol. Să știi că urmăresc și ce faci pe Times New Roman.

Post your thoughts