Pleşu, tabloidele, consacrarea

Dacă pe vremuri consacrarea însemna o caricatură în Punch, în România de astăzi nu eşti, probabil, cu adevărat o celebritate dacă nu te taxează vreun tabloid. Câţi dintre oamenii de cultură autohtoni au trecut această barieră? Aproape nimeni. Cu excepţia savurosului şi în acelaşi timp consistentului Andrei Pleşu. 

“Aha, aşa supraveghează un filozof deszăpezirea!” ricana zilele trecute “Click!”, prezentând o poză a autorului “Jurnalului de la Tescani”, care, în geacă şi cu mâinile pe burtă, îndemna un alt cetăţean cu lopată, fără a se implica în alt fel. Asta, după ce “Cancan” îl reclamase pe filozof că se uită din când în când la Dan Diaconescu, cu un oftat ipocrit: “Nici intelectualii nu mai sunt ce au fost.” Şi, altădată, preluase din “Ciao” o poză-bombă, cu Pleşu şi o doamnă, cu sacoşe, la cumpărături, şi explicaţii despre “viaţa dublă” a acestuia.

Într-un registru puţin diferit, Gandul.info, mare colpotor de subiecte uşurele, tehnologice şi amuzante de când cu trecerea integrală pe net, povesteşte despre iPad-ul pe care l-a primit acum câtăva vreme filozoful cadou, iPad pe care acesta îl foloseşte mai mult la mail-uri, fără a fi amator de cărţi electronice.

Toate frivolităţile de mai sus au două lucruri în comun. Primul, că se referă strict la viaţa personală a filozofului şi nu la subiecte mai grele, fie ele şi cu potenţial de mase, ca perioada de consilier al lui Traian Băsescu sau renunţarea la “Adevărul”. Al doilea, că şi tabloidele autohtone, care au început să înveţe lecţia răutăţii, au faţă de Andrei Pleşu o specie de ironie binevoitoare, care în cazul lor ar putea fi interpretată ca respect.

“Paparazzo cu oameni de cultură şi sacoşe” pare a avea originea într-una din rubricile sclipitoare, dar cu viaţă scurtă, din “Academia Caţavencu” de acum câţiva ani. Săptămânalul de umor îşi imaginase pe atunci un soi de fotoexplicaţii agrementate cu desene cretine şi situaţii asemănătoare, printre care se număra şi Andrei Pleşu. Care – fiindcă nimeni nu e 100% solemn – a fost deconspirat acum ceva vreme ca interpret vocal de romanţe, posesor de mult aplomb şi talent.

Dar, dincolo de o predispoziţie vagă şi delectabilă către mondenitate, Pleşu este ajutat de trei însuşiri pe care le-am putea numi intrinseci. Prima este poza de intelectual “fin de siècle” pe care şi-a compus-o încă de la începutul vieţii publice. Dacă, din fericire, a renunţat la lavalieră mai repede decât H.-R. Patapievici la papion, Pleşu şi-a păstrat frazarea savantă, dar clară, şi s-a prevalat de fizicul relativ impunător pentru conformitatea la un arhetip bărbos, cu ochelari, uşor de prizat de public şi în acelaşi timp suspect de autoironie. A doua însuşire este neafilierea perpetuă a filozofului, care, deşi a servit ca ministru în mai multe guverne, a fost consilier prezidenţial, editorialist la un ziar “de mogul”, şi-a justificat convingător opţiunea pentru colaborarea cu diferite entităţi ca singură modalitate posibilă de amestec în treburile cetăţii. Şi, în fine, nostalgia pe care o nutreşte pentru trivialităţile de zi cu zi, preocupările mărunte ale fiecăruia, care s-ar putea să-l priveze pe Pleşu de extaze kantiene, dar îl apropie de fiecare dintre noi.

Sunt motivele pentru care o bună parte a României îl iubeşte şi în acelaşi timp îl respectă pe Andrei Pleşu într-un mod în care în străinătate sunt iubite şi respectate mai degrabă vedetele TV. Lucru greu de realizat într-un peisaj audiovizual – şi în general media – ca al nostru.

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts