Pişcotari şi alte vietăţi de presă

Alex/Subiectiv mă invită să-mi dau cu părerea despre Ghiţă Pişcot, un personaj – generic sau nu – omniprezent pe la diferite recepţii şi lansări de presă. Ce-i cu Ghiţă Pişcot ăsta? Păi, sub pretextul că e ziarist, Ghiţă Pişcot se înfruptă din fursecuri, Campari, prospecte, ficuşi, hostese şi alte lucruri din încăperea unde are loc evenimentul, după care, de regulă, nu scrie nimic, fiindcă nu mai lucrează de mult la un ziar.
Alex/Subiectiv a fost la Salonul Auto, da, SIAB, şi i s-a părut scandalos ceea ce se întâmplă la astfel de lansări, sacoşele pline cu diverse lucruri, comestibile sau nu, cu care pleacă ziariştii de la astfel de evenimente.

Cei care am tocit mai multe perechi de pantofi prin redacţii şi pe la conferinţe de presă suntem mai obişnuiţi cu fenomenul ăsta. Şi totuşi, realitatea obiectivă e de data asta de partea lui Subiectiv, fiindcă astfel de poveşti ar trebui spuse. Cel dintâi pişcotar pe care l-am cunoscut în viaţa mea era aşa-numitul “Moş F….u”, Dumnezeu să-l ierte, că nu mai cred să trăiască, un ziarist din perioada comunistă care se refugiase la sport, cu excepţia conferinţelor de presă pe care le bifa pentru ca să doarmă pe scaun. Avea peste 60 de ani prin ’92, când eu aveam vreo 26, şi era reputat pentru faptul că din când în când se trezea din somn şi punea o întrebare care mai fusese pusă de un alt ziarist. La plăcinte, în schimb, Moş F. era neîntrecut, specialist în consumul de salam, cu o voracitate ieşită din comun şi o tehnică impresionantă: făcea cumva un cârlig din palmă şi degetul mare, ca Hook, şi începea să măture platourile de pe masă, pentru a arunca turnuleţe de sandvişuri în gura cu dinţi aşezaţi brambura, ca gardurile din satele sărace. Trei sferturi aparat digestiv şi un sfert ochi, Moş F. are două scuze, aceea deja pomenită de a nu mai fi, probabil, printre noi – şi nici pe la recepţii – şi un copil handicapat, de care se chinuia să aibă grijă din leafa anticomunistă (dar şi anticapitalistă) oferită de ziarul “Dreptatea”.

Îmi mai amintesc, din anii aceea, de o femeie pe la 40 de ani, mare pilangioaică şi deloc stupidă, Ioana I. Cred că de la ea am învăţat un verb cu înţeles schimbat, “a bascula”, care se refera la vărsatul pe şest, în sacoşă, al unei tave cu fursecuri. Ioana I. apărea tot timpul îmbrăcată brambura, de obicei cu o haină de piele neagră pe ea. Avea colţuri la revere, la ochi, la haină, la zâmbet şi rădea o jumătate din vodca de pe masă, după care începea să peroreze împotriva lui Iliescu. Fiindcă da, dragi prieteni, noi, anticomuniştii, nu suntem chiar totdeauna tineri, treji, bine îmbrăcaţi şi prosperi.

După ce Ioana I. a basculat şi ea în istorie, prin ’94, am auzit de o gaşcă numită Ţintarul, compusă din vreo şase ziarişti care nu mai lucrau nici un ziar şi, din câte am înţeles, locuiau toţi într-o mansardă din centru. Aveau haine boţite şi un aparat Zenit fără film, cu care ameninţau batigarjii care începuseră să apară pe la uşile de la Clubul Diplomaţilor sau Elisabeta şi, de obicei, obţineau câştig de cauză. Tipii ăştia din Ţintarul mai posedau ceva nepreţuit: o listă cu toate recepţiile de la toate ambasadele, consulatele, sindicatele, sultanatele şi bancomatele din Bucureşti. Ştiau tot, îşi făceau programul pornind de la faptul că Sindicatele dau palincă la 10 dimineaţa, cafeaua e bună la Ministerul Industriilor, iar seara vietnamezii dau un chef. Teoretic, poţi să trăieşti bine cu o legitimaţie de ziarist, în felul ăsta, cu excepţia chiriei. Ţintarul te primea în rândurile lui, cu condiţia să-i oferi cel puţin două “ponturi de recepţie” pe săptămînă. Pornind de la lista-care-ştie-tot, m-a pus dracu’ să-l angajez pe unul dintre ei la Mediafax, iar acesta a scris o ştire de ne-a luat dracu’ pe amândoi, el a zburat iar eu am fost retrogradat :-), după care am ajuns subalternul unui scânteist bătrân. De la acesta am învăţat o vorbă tare – “ce se taie nu se fluieră”, ca şi faptul că A Noua a lui Beethoven a fost reorchestrată de Mendelssohn, fiindcă autorul era deja surd şi nu mai ştia dacă să pună doi sau trei corni în cutare loc. De pe partitură, că pe scenă ştia unde şed. Consolarea mea, în toată întâmplarea, e că omul respectiv a ajuns ziarist respectabil, bine plătit, treaz, simpatic, salut, S.

Pişcotarii s-au numit în trecut chiftelari, Ţintarul, atârnători, “babele alea două” (a existat la un moment dat un cuplu de “ziariste” care lua la rând lansările de CD-uri), Emerald Bâscovicescu (ultimul model, C-classe, barbişon şi carte de vizită de consilier la Ministerul Culturii). Alex îmi propune să-mi dau cu părerea despre ei, dar eu cred că faptele vorbeşte. Sau fursecurile. Nu mă mai prea duc pe la lansări, dar când o fac, lumea pare mai trează şi sătulă (înainte de pişcoturi). Mediul aseptic de multinaţională care a început să se impună de prin ’98 e de asemeni bun, fiindcă nu ştiu ce dracu’ ne-am fi făcut toţi, cu damigenele alea de vin care se cărau în redacţie, chefurile care ţineau până la mijlocul nopţii şi tot restul. Presa a fost o bună bucată de vreme o meserie făcută la maşina mecanică de scris, cu palton şi un radiator la picioare. Sticla de Săniuţa sau “motorola” de Scandic se potrivea la fix cu toate astea. Săpunul pus la un moment dat la toaletă de Ringier sau Edipresse cred că a crescut simţitor tirajele.

Regret pe undeva familiaritatea cu care toată lumea trata pe toată lumea în vremurile alea. Politicienii erau foarte accesibili, mi-aduc aminte cum Victor Surdu ne-a scos, pe mine şi pe alţi vreo doi, cu maşina, pe o ploaie torenţială, din Clubul Diplomaţilor. Când am ajuns la sediul PDAR (Partidul Democrat Agrar din România se numea), Surdu a adus din sediu un teanc de bani gros de vreo treizeci de centimetri, legat cu sfoară, şi l-a zvârlit în… Vectra era? Ba chiar, într-o seară, la Elisabeta, oroare! m-am îmbătat cu unu’ Băsescu, nu mai ştiu în ce feseneu era pe-atunci. Fuma Kent lung, de cocalari.

Leapşa mea se duce la:

Dan Andronic, pentru o întâmplare cu o geantă diplomat care îl vizita, şi nu o dată, cu o sticlă de whisky în ea, împreună cu un anume personaj.
Cătălin Tolontan, pentru poveşti cu sacoşa cu nişte “peştani de dădeau cozile pe din afară din ea” din Oraşul de la Poalele Dunării, palinca şi slana la clubul de pe malul Munţilor Apuseni ş.a.m.d.
Oana Dobre, pentru eventuale încercări de corupţie din partea politicienilor. A fost o vreme când ziaristele de politic primeau parfumuri şi li se ofereau alte favoruri de către politicieni. Se mai obişnuieşte? La cât de indignată e Oana de tot ce se-ntâmplă, bănuiesc că da. Şi că parfumu’ e nasol.
Ioana Avădani, care e directoare de Centru pentru Jurnalism independent, ca să ne povestească ce vrea ea despre ziariştii străini de la recepţii, fiindcă a fost în mai multe ţări decât are meniul de instalare de la Suse Linux.
Cristian Pătrăşconiu, tocmai fiindcă el e om serios şi nu se ocupă cu prostii d-astea. Bănuiesc că n-o să vadă trackback-ul, dar hai să-ncercăm.

Da, am divagat, pornind de la oamenii ăia răi, pişcotarii, şi ajungând la oamenii ăştia buni, ziariştii şi politicienii. Scuzaţi echivocul, sunt convins că o să simţiţi diferenţa.

  1. Florin Reply

    Nu-i nimic, mie mi-a placut 🙂
    Asteptam un astfel de material si din partea celor de la Casa Scoalelor…

  2. Dr.A Reply

    Dupa 96/98 lucrurile au evoluat in general de la Piscotari la “Dosarul Gazeta”. Cred ca multi regreta Piscotarii …

  3. catalin tolontan Reply

    Da, Iulian, ai dreptate, pe vremea cind jurnalistul de presa sportiva era la fel de important in ochii gazdelor precum arbitrul si observatorul federal (veneau cel mult trei ziaristi la un meci), s-au vazut scene precum cele pe care le amintesti
    In perioada ’90 – ’97, aproape fiecare club isi alcatuise o oferta organoleptica proprie. Astfel, se dadeau: cirnati si vin de Lechinta (Bistrita), pui (Piatra Neamt), peste (Buzau si Galati), vinat (Targu Neamt).
    Tin minte si acum, dupa 12 ani, portbagajul dublu incarcat al unui observator care avusese noroc la Onesti sa nimereasca la meci cu un jurnalist care nu lua. Erau destui ziaristi si atunci, cind salariul mediu si unic nu depasea 100 de dolari, care refuzau aceste cadouri.
    Sigur, dincolo de aspectul pitoresc, era vorba si de bani, plicurile continind sume importante, de multe ori salariul pe jumatate de an.
    Ce faceai contra acestor cadouri sau bani? Inchideai ochii la meciurile trucate, scriai impotriva adevarului sau protejai arbitrajele partinitoare.
    “Secta celor care nu lua” se specializase in operatiuni de evitare. In primul rind, la anumite cluburi se ajungea doar dc luai. Ele aveau oameni la programare in redactie.
    In al doilea rind, era vital sa nu anunti echipele cind ajungeai, pentru ca ele isi puneau oameni sa te astepte in gara si te inhatau la mesele de protocol. Acolo, dc nu aveai puterea de a rezista, curtoazia se transforma in mita, dupa un program bine exersat de gazde. Era de preferat sa stai prin parcuri sau sa vizitezi piata taraneasca din Onesti, Botosani sau Sebes, decit sa intri in spirala ospitalitatii.
    S-a facut o selectie dura in acest program “Hrana si bani contra profesie”. In buna masura, acea perioada a decis cariere profesionale.

  4. Bogdan Reply

    Brava,
    Va urmaresc blogul de cateva luni. Este la obiect si interesant.
    Dar acest articol este nemaipomenit
    O zi excelenta,
    Bogdan

  5. Iulian Comanescu Reply

    Dr.A: nu, cred că şantajiştii sunt o specie foarte diferită. Foarte des e vorba de acţiuni supervizate sau aprobate de managementul ziarului. Banii sunt de obicei bani şi nu pişcoturi, în cazuri de astea. Chit că se duc în conturile gazetei, sub formă de contracte de publicitate, sau la un terţ, în chip de contract de consultanţă.

  6. sport Reply

    ce tare tolo, ar merge un post dedicat la tine pe blog.

  7. Fripturiști versus ziariști at Jurnal de noapte Reply

    […] Nu mai practic de mulți ani meseria de reporter. Dar îmi aduc aminte cu precizie că pe vremea când băteam conferințele de presă din București (pe eveniment, inițial, apoi pe cultură și o scurtă perioadă pe economic) erau 2-3 personaje clasice (unul dintre ei cred, aproape cu convingere, că era Emerald Bâscovicescu, personaj descris de Iulian Comanescu; dacă nu era același, sigur i s-ar fi potrivit de minune denumirea) care nu lipseau de la absolut nici o conferință, indiferent pe ce temă era. Pe vremea aia, cadourile pentru ziariști se lăsau pe scaun și nu erau îmbulzeli – mărturisesc că n-am văzut niciodata ceva asemănător cu ce a filmat Alex. […]

  8. xtina Reply

    Ce mai e cu Emerald, mai apare la conferinte de presa? 🙂 Uitasem de el…

  9. eisenmarkt Reply

    aceasta imagine a ziaristilor mate-goale, coate fripte erodeaza din greu credibilitatea meseriei de jurnalist prin extinderea ei la intreaga breasla
    am vazut multi politicieni si oameni de afaceri care, mai mult sau mai putin fatis, manifesta si din aceste motiv un dispret fata de tot ce inseamna presa
    din pacate in presa locala lucrurile stau si mai rau.. poate ca acest fenomen e direct proportional cu subtirimea salariului; sigur insa e direct proportional cu respectul pe care il ai tu insuti fata de profesia ta
    in timisoara de ex sunt o gramada de “jurnalisti” al caror principal job este de a frecventa lansarile, conferintele etc si de a se imbuiba penibil ; cele mai tari momente cu adevarat inaltatoare sunt cand gazdele spun: “asteptam intrebari din partea dvs…”, iar tot ce pot produce “jurnalistii” sunt niste fastaceli si intrebari puerile sau chiar fara nicio legatura cu subiectul
    am mai vazut la allianz situatii in care directoarea de acolo le dadea intrebari scrise pe hartie unor jurnalisti pentru a iesi ea bine in fata unor sefuleti prezenti la intalnire…si asta contra ,vorba ta, unui piscot
    pentru toate astea ramane un singur cuvant: penibil

  10. Cristian Patrasconiu Reply

    am vazut provocarea 🙂

    buna ideea!

    depun si eu marturie: exista “piscotari si alte vietati de presa”. pentru cine face “teren” e imposibil sa nu ii intilneasca. insa, nu as vrea sa vorbesc despre ei. nu numai ca imi e jena; unii dintre ei sind chiar amariti.

    nu cred ca “piscotarii” vor disparea prea curind. deja s-au nascut “neo-piscotarii”. departamentele de PR de la diverse firme vor avea grija de ei in continuare.

  11. catalink Reply

    Iulian, cunosc si eu un astfel de exemplar. In presa timisoreana, din care am venit in Bucuresti, aveam un ziarist care stia tot timpul unde e o conferinta de presa. Parca avea radar. Din delicatete nu am sa-i spun numele, dar pot sa spun cum este intitulat: “atasatul culinar al presei timisorene”. Uneori mai faceam misto de el si il trimiteam in locuri in care nu exista nicio conferinta.

  12. Robert Adam Reply

    Well, depinde din ce parte a baricadei privesti. Tot ce s-a scris aici este in mare masura adevarat, insa ar mai fi cateva aspecte de semnalat. Sunt jurnalist auto de 12 ani si am vazut cam toate saloanele auto ale lumii: peste tot e la fel, nu va inchipuiti ca fripturisti sunt doar romanii. Merita vazut cum oameni cu ceas Cartier la mana se bat pe un troller de la Seat sau pentru un breloc cauciucat.

    Problema trebuie vazuta si altfel: ca jurnalist auto care sunt invitat la o conferinta de presa dimineata la 9 30, nu vad nimic iesit din comun sa beau o cafea si sa mananc un piscot la invitatia gazdei. Si daca imi da o masinuta si un tricou le iau – nu are a face cu mia de euro salariu – nu le cer, ci mi se ofera. La fel, daca sunt invitat la 12 la Crown Plaza, ce sa fac? Sa nu mananc, desi mie invitatia imi incurca pranzul, pentru ca un alt coleg – care isi zice tot jurnalist – ma fotografiaza ca sa dea o mare stire cu fripturisti?
    Idem seara la 19, dupa o zi de munca.

    Asadar, dragi colegi, sa facem putina ordine: e frumos sa scriem despre Piscot asta (ca se cheama agarici sau altfel e mai putin important, ca vine de la ziarul “Flori de tei” sau “Gazeta” ori “Pro Sport” e totuna – insa sa nu ne indepartam de fondul problemei.

    Vina nu e a mea, eu sunt la jobul meu si e normal sa mananc si sa beau, fiindca stau 8 ore sau mai mult in SIAB, iar unele firme se gandesc sa ofere si ceva de mancare. Daca nu ar oferi, am merge cu totii si ne-am lua de la chiosc, nu? Si atunci am fi tot fripturisti probabil. Pai sa nu mai mancam, sa muncim doar.

    VIna e a celor care fac trierea la SIAB si la conferinte, unde intra tot felul de piscoti care nu au nici o treaba, vina e a redactiilor care dupa ce le pleaca un om nu stiu sa ii retraga legitimatia de presa, vina e a companiilor care fac conferinte de presa la SIAB in ziua cu public, a oamenilor de PR care nu stiu sa gestioneze situatia si asa mai departe. Sa nu bagam in aceeasi oala jurnalistul care mananca la pranz un pateu fiindca a alergat in jena aia de SIAB ca sa isi faca treaba, cu sacosarii care au ca unic scop in viata participarea la conferintele de presa.

  13. idanca Reply

    Ce spune Alex pe subiectiv. ro e un fenomen cunoscut in breasla, la care intr-o masura mai mica sau mai mare toti am contribuit in cariera noastra. Eu insumi, imi amintesc o lansare de bere prin 1997, toamna, de la care am plecat cu buzunarele pline de fisticuri. Student fiind, la filosofie, nu-mi permiteam, pe salariul de ziarist, sa beau bere cu fistic!!! Si la fel de sincer sunt cand vreau sa spun ca ce-am vazut atunci la Opera Romana m-a dezgustat intr-atat ca in urmatorii zece ani de presa n-am mai vrut sa merg la niciun alt eveniment similar. Asa ca, ce scrie Alex ,la el pe blog, e foarte adevarat. Cu o conditie, sa recunosti ca si tu insuti ai facut cel putin odata in cariera la fel, toti fiind, mai mult sau mai putini vinovati de acest rusinos fenomen, care, sincer il credeam disparut odata cu crestera salariilor din presa.

  14. Ciocu Reply

    Avem piscotari dar n-avem scoala. Altii au. In Serbia cadourile pentru presa sunt anuntate de catre cei care trimit invitatiile pentru diverse evenimente/conferinte. Nu-ti place? Nu te duci. Transparenta si abundenta 😀

Post your thoughts