Pe ce-aș da blogul ăsta, la trei ani de când am scris prima oară

Acum vreo trei ani (și o zi, am și uitat, a trecut al naibii de repede), când scriam primul post, blogosfera era un fel de ipoteză, o chestie căznită, destul de mică. Nu existau nici bloGSPort.ro, nici Zelist și WordPress-ul era pe la 2.0.ceva, cu o interfață de administrare aproape alb-negru. Pentru taguri, de care de-abia auzisem (de’, nu sunt “nativ” de internet), trebuia ceva numit Ultimate Tag Warrior, cred că furia a început ceva mai târziu, iar Technorati părea o chestie cu un viitor inestimabil, ca și producția bloggerilor în sine.

Trei ani sunt vreo trei secole pe internet. Vorbeam deunăzi cu Victor Kapra și îmi spunea că vârsta lui de internet, timpul scurs din momentul când a văzut primul calculator conectat (1994), e de 15 ani. La mine e 13, fiindcă am luat contact cu un Netscape 2 prin 1996, la PRO TV. Într-un sens, mi-am petrecut un sfert din “viață” aici, pe blogul ăsta, și mi-e și greu să recapitulez ce-am făcut în tot acest timp. Am postat, se pare, de 1876 de ori (o mică parte din cifra dată de WordPress reprezintă intervențiile oamenilor pe care i-am găzduit la un moment dat aici), voi ați comentat de vreo 9935 de ori, iar Google Analytics îmi spune că de la 1 ianuarie 2007, de când exist pe subomeniul meu separat (înainte era blog.HotNews.ro, colectiv) am avut vreo 420 de mii de vizitatori unici și vreo 1,6 milioane de page views.

Mi-e greu, cum spuneam, să recapitulez altfel decât în cifre ce-am făcut în tot timpul ăsta și în definitiv nu sunt convins că va interesa pe multă lume. Blogul s-a cuplat cu ideea un pic nebunească pe care am avut-o, de a pleca pe cont propriu, fără cine știe ce clienți, dintr-o mare redacție de cotidian. De câteva ori, am regretat că nu mai pot băga pavlovian cardul în bancomat pe 26, la sfârșit de lună. Dar, în restul timpului am fost mulțumit că, vânzându-mă tuturor pe factură, am reușit să nu mă vând integral nimănui (apropo, ca să câștig într-o companie mare banii pe care i-am făcut pe cont propriu ar fi trebuit să-mi vând inclusiv sufletul). Credeam că am suficientă experiență pentru ca să mă apuc de consultanță, dar m-am trezit destul de repede un fel de shop de idei care face de toate, majoritatea pe internet și în general foarte aproape de ceea ce se numește a construi branduri personale.

(UPDATE: Îmi dau seama că n-am explicat de ce n-am prea făcut consultanță – motivul e că n-a existat cerere sau că fee-urile erau mici. O vreme, am urmărit tirajele cum se duc în jos și mă simțeam frustrat de faptul că redacțiile nu aplică lucruri evidente din punctul meu de vedere. După aceea mi-am amintit că nu-s banii mei, ci ai ownerului de media și că acesta are tot dreptul să facă ce vrea cu ei. Succes în continuare.)

Cred că la felul în care curge timpul pe Web (data de naștere oficială a acestei lumi e 6 august 1991, ziua când CERN a publicat proiectul de rețea al lui Tim Berners Lee), oricum ai lua-o, am petrecut un răstimp considerabil aici. E momentul s-o iau din loc la un proiect nou, de câtăva vreme mă joc în secret cu un nou tip de comunicare, construiesc un concept nou, nefamiliar pentru mine și palpitant. Uneori obosesc, mai ales că e ceva ce nu poți arăta decât de la un punct încolo, dar când mă uit în urmă, la cărămizile pe care le-am pus deja, îmi vine din nou cheful să continuu. Nu e vorba de conturi de Twitter, wiki sau alte platforme Web 2.0, 3.0 sau 5.0. E de hârtie, are cotor, răspunde la numele de carte și se va intitlula, cel mai probabil, “Cum să devii un nimeni”. Mi-a venit titlul ăsta, l-am spus câtorva oameni fără să cred în el și toată lumea a râs. Am decis să-l păstrez, deși e negativ și frustrat prin raport la atitudinea mea în general pozitivă față de mecanismele notorietății și lumea media, despre care e vorba în carte. Intenționez să îl îndulcesc cu un subtitlu care să sugereze cumva că un “nimeni” e mai puțin decât “cineva” la scară istorică, se ocupă numai cu vizibilitatea imanentă, brandul personal și alte categorii cu care ne jucăm în timpul vieții. Dar mai mult decât “nimic”, clasificare la care se rezumă mulți.

Știu că sună bizar în chip de “ceva nou”, numai că eu n-am “făcut” niciodată o carte, vorba lui Descartes (avea dispreț pentru faiseurs de livres, nu mă scuipați fiindcă citez din altcineva decât Chris Anderson), pentru mine hârtia vine mai târziu decât blogul. La fel cum evit să-mi spun blogger, nu cred că o să mă pot numi scriitor după ce o termin. Mulțumirea mea e că e o carte comandată de o editură, pe nume Humanitas, deci răspund unei necesități sociale și am negociat cu ei nu un onorariu, ci un tiraj de pornire măricel. De altfel, intenționez să fac ce pot ca să las prețul de copertă destul de jos (asta îmi scade și onorariul, dar nu de bani e vorba în treaba asta), fiindcă nu mă cred Salmon Rushdie și aș vrea ca volumul să fie accesibil și pentru oamenii tineri.

Dacă ați ajuns până aici, înseamnă că meritați să aflați că o să încep să arunc diferite fragmente și idei pe piață, cu voia Humanitasului, ca să testăm și să verificăm unele lucruri. Sper să citiți, să savurați și dacă e cazul, să mă criticați sau corectați.

20 thoughts on “Pe ce-aș da blogul ăsta, la trei ani de când am scris prima oară”

  1. Pentru volume cu tiraje mari si accesibile unui public potential imens exista intotdeauna Liternet-ul (daca tot “nu de bani e vorba în treaba asta”).

  2. Bbbb: blogul e ce fac atunci când nu fac altceva, n-am zis că îl închid. Am zis doar că e timpul să move on într-un sens.

    Dan: Nu e vorba de bani, dar e vorba de hârtie. Dacă e o ofertă, mulțumesc, o să mă uit când expiră înțelegerea cu Humanitas.

  3. succes! pe bune, sa ai! Humanitas , bravo!
    ps// vreau sa-i invat si pe copiii mei ce bun, ce miros, ce indelung efect si ce placere iti da cartea, suportul clasic din hartie

  4. Andaa: n-am zis că mă măgulește. În primul rând mă pasionează să testez noi tipuri de comunicare, eu n-am mai făcut cărți de hârtie (am semnat la câteva chestii de specialitate cu mai mulți autori, dar nu se pune). “Măgulit” sunt cel mult în sensul că scriu o carte comissioned, deci societatea cere de la mine așa ceva – și, în general, societatea mai vrea cărți.

  5. bbbb: nu prea. Nu știu de ce. Am scris mii de texte în ziare, și pe plumb, și pe calculator, acum i se pare că fac altceva. Structuri liniare extinse, dacă vrei.

    Amorena: da, hârtia e mișto, mersi.

  6. mda, nu de hartie misto e neaparat vorba…zi-mi cine citeste cu adevarat – pe net – romane, nuvele , fie si pe liternet sau alte site-uri care publica integral?m-am chinuit candva, insa am abandonat lectura pe calculator. a, te citesc aici, pe tine, alte bloguri, chestii mai mult sau mai putin interactive. dar un roman(ori alt gen)?!..si-mi place al naibii sa citesc!
    de-aia te felicit, nu de palmares Humanitas….ori alta editura cu staif

  7. Spam: reiese că mi-era foame. O să dau și autografe, mă bucur că mi-a cerut cineva. Cam atâta mai pot cu stiloul – știu să mă semnez acceptabil de la facturi.

    Amorena: Cred că liternet oferă și niște pdf-uri pentru download, care după aceea se pot printa și citi. Asta e un fel de “a treia cale” și nu e exclus ca într-un viitor neprecizat “presa tipărită” să se tipărească la… presa (imprimanta) fiecăruia.

  8. I.C.,
    “Cam atâta mai pot cu stiloul – știu să mă semnez acceptabil ”

    Poate vedem o pagina scrisa de mana/scanata pe blog … sa vedem cum iese, s-o comparam cu restul (tu, mai ales) … e un exercitiu interesant. Altfel, te domina hartia, cred!
    din pacate …

  9. Te urmarsc de vreun an. Da, de pe aci, chiar sunt informatii. Si chestiuni interesante.
    Bafta in continuare!
    PS: o carte tiparita…, placerea cititului astfel nu va putea fi inlocuita nicicand cu “rasfoirea” pe net!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *