Patria ca baby sitter, de 1 Decembrie

Pe 30 noiembrie, seara, atunci când i-am spus fetiței că putem merge a doua zi la paradă, nu m-așteptam să văd o asemenea explozie de entuziasm. Fetița are 7 ani și ceva și e amatoare de tot felul de sindrofii; totuși, ce i-a venit cu parada?

O să răspund la asta făcând două salturi temporale înapoi. Primul e de cinci, șase sau șapte ani: pe atunci, de un 1 Decembrie, eram pe chat cu un amic din Cluj și l-am întrebat, ironic, cum sărbătorește Ziua Națională. Omul, care nu e deloc peremist, ba chiar a terminat filozofia, mi-a răspuns foarte serios că a scos un tricolor pe balcon.

Gestul mi s-a părut la vremea respectivă ciudat. Ce naiba faci cu steagul pe balcon? l-am întrebat pe amic. N-a știut să-mi spună. În fine, la Cluj se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, dintotdeauna, mi-am spus și am lăsat-o baltă. Dar, acum, nu mi se mai pare atât de ciudat.

De ce? Poate fiindcă de atunci au mai trecut niște ani. Ani în care comunismul, cu patriotismul lui cu de-a sila, s-a mai blurat, cum se spune. Cine n-a fost pionier înțelege mai greu ce vreau să zic: faptul că partidul, televiziunea, istoriografia oficială, corifeii cinematografiei gen Sergiu Nicolaescu ne agresau cu o versiune triumfală, dar plicticoasă, neconvingătoare și lipsită de umor a trecutului nostru. Ăsta e al doilea salt temporal. Dacă vreți, pentru uzul celor care n-au apucat acele vremuri, oficialii ne serveau un fel de Djuvara-cu-capul-în-jos – deoarece craniul bătrânului leu e, atâta cât mă pricep eu, cât se poate de pe umeri și în poziția corectă. Cea polemică.

Cu alte cuvinte, nici când aveam 7 ani, dar nici când aveam 14 sau 21, patriotismul nu era deloc cool. Era ceva bombastic și țărănesc, în versuri șchioape, tot numai Ceaușescu-PCR. Și nu cred să fi fost mult mai mare decât fetița atunci când, la un miting, pe stadion, am strigat cu clasa minute în șir, tropăind spasmodic, de-ai naibii: “Ceaușescu-CFR!” Tovarășa ne-a zis să nu mai spunem la nimeni, niciodată, ce-am făcut. Era foarte supărată, așa că după aceea, ani la rând, ne-am sublimat în cartea de istorie, unde am împodobit domnitorii cu tot felul de apendice obscene. Mi-l aduc aminte bine pe Cuza, era cel mai dotat, în viziunea unei fete care pot jura că n-avea habar de istoriile lui Alexandru Ioan I-ul. Era, negreșit, o repetentă.

Presupun că toți copiii măscăresc figurile ilustre din trecut, dar nu în așa hal. Simbolurile naționale și politice ale altora sunt mai verosimile decât ale noastre. În Misterioasa Flacără a Reginei Loana, bătrânul Yambo, protagonistul, își caută memoria prin podul cu maculatură pentru puștime, produs de fasciști în anii copilăriei lui – anume, cu o oarecare nostalgie, pe care adulții din fostul lagăr socialist n-o vor avea niciodată față de Pavlik Moruzov. Dacă e să mai căutăm exemple, pe lângă existența dublă din cărțile de istorie, Matei Covin mai are o carieră, de erou al desenelor animate care îl prezintă în chip de mare rege maghiar, pentru folosul copiilor de aceeași etnie. Și așa mai departe.

Nu știu dacă v-am plictisit sau v-am nedumerit cu toate cele de mai sus, dar presupun că înțelegeți mai bine surpriza pe care am avut-o acum câteva zile, când fetița a sărit în sus la ideea cu parada. Am început 1 Decembrie citind, până pe la patru dimineața, din Snow Crash a lui Neal Stephenson, despre un viitor în care lumea e împărțită în franchulates – adică francize-consulate, teritorii deținute de reprezentanți ai unor corporații sau organizații criminale.

A doua zi, pe la 10, fetița s-a înființat cu tam-tam lângă pat: La paradă! Cum eu fusesem cel cu ideea perturbatoare, mi s-a părut corect să-mi las soția să facă la grasse matinée și s-o iau către Kiseleff.

Din cauza lui Stephenson și-a franciulatelor lui, am ajuns cam pe când lucrurile se terminau. Pe la Restaurantul Doina, era un lung șir de blindate, tunuri și alte drăcii, trase pe dreapta. Toate, năpădite de copii între 3 și 10 ani, ca de niște furnici. Kiseleff-ul era plin de stegulețe tricolore, pe care le manevrau cu dichis, în 99% din cazuri, aceiași copii. Părinții pozau odrasle călare pe țevi și alte fierătanii, iar tanchiștii sau ce-or fi fost ei – fiindcă mașinăriile alea nu mai semănau deloc cu TAB-urile și obuzierele pe care le știam din armată – îi ajutau și supravegheau cu o răbdare pe care le-aș dori-o educatoarelor. Am băgat repede pe Facebook: Armata Română a avut, se pare, ordin să aibă grijă de copii și s-a dovedit un baby sitter foarte bun. Îmi place, e hippie.

Ehei, pe vremea mea… pe vremea mea, patria era exact pe dos. Ea, patria, era la televizor, în cărțile alea tipărite ca vai de ele, în distanța-sperietoare față de unități, instituții, tunuri, tancuri, pe care o păstra ca o mamă frigidă, prin securiștii-păzitori (azi jandarmi), gardurile, semnele de interzis fotografiatul și înșiși tunarii, tanchiștii, militarii care o compuneau. Ei erau înăuntru, noi în afară. Un amic care a prins evenimentele din 1989 într-o unitate militară mi-a povestit ce bătaie de cap a avut cu revoluționarii, care intrau peste ei în unitate și fraternizau, lucru care pe ei, soldații, nu i-ar fi deranjat deloc, dacă în unitate n-ar fi avut cartușe, rachete, bombe și alte lucruri care explodează.

Dacă aș fi amicul celălalt, din Cluj, aș spune că pe Kiseleff, de 1 Decembrie 2012, ea, patria, s-a lăsat atinsă, pipăită cast de progeniturile ei, reduse la stadiul de microorganism.

Peste puțin, scurta epifanie națională s-a sfârșit, plozii au fost răzuiți ca niște abțibilduri de pe tunuri și rachete. Apoi, au fost apucați de câte-o toartă, pentru a fi duși de-acolo, suspinând ca Bălcescu în drum spre locul exilului. Strângând, însă, în celălalt pumn, câte un steguleț pe care învățaseră să-l folosească.

La televizor, politicenii se tratau cu sictir festiv, studiat.

Articol scris pentru ediția de joi, 6 decembrie 2012, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts