Păstorul şi turma

Cu capitalul de imagine din 1989, László Tőkés ar fi putut fi omul care să unească românii şi ungurii din Ardeal. E cel care îi dezbină.

Vicepreşedintele Parlamentului European a fost un disident autentic. Contrar impresiei că evenimentele din decembrie 1989 au pornit doar întâmplător de la refuzul pastorului de a părăsi casa parohială, Tőkés are în CV o revistă clandestină pe nume Ellenpontok, la care a contribuit la începutul anilor ’80, şi luări de poziţie împotriva politicii regimului comunist legate de biserici, din cauza cărora a rămas fără parohie.

Ce s-a întâmplat după 1989? Pulsul sentimentelor româno-maghiare a fost dat de evenimentele din Târgu Mureş, iar Tőkés nu a ştiut sau nu a vrut să îşi folosească prestigiul pentru concilierea naţională. Din 2001, el s-a distanţat chiar de moderatul UDMR, pentru a se apropia cu Partidul Civic Maghiar, susţinător al autonomiei. Au urmat alegerea ca europarlamentar şi ca vicepreşedinte al Parlamentului European.

Disidentul autentic a făcut o carieră remarcabilă şi se poate exprima de la cea mai prestigioasă tribună din Europa. Deţine, printre altele, Marea Cruce a Ordinului Republicii Ungare, Distincţia Moştenirea Maghiară şi o serie întreagă de alte decoraţii şi distincţii, multe din ele conferite tot în Ungaria. Declaraţiile în favoarea autonomiei ne-au supărat doar pe noi, românii.

Toate cele de mai sus creează imaginea unui om care (se) construieşte cu atenţie. În politică e foarte greu să placi tuturor, iar pastorul Tőkés a optat. Eşec existenţial? Poate în ordine hristică, dar istoria e plină de prelaţi care au scos sabia, la propriu sau la figurat. Nouă, românilor, ne-ar fi plăcut ca Tőkés să fie altfel. Dar asta nu contează.

Text apărut în “România liberă” de marţi, 27 iulie

Post your thoughts