Pastorala ÎPS Bartolomeu. Paşte fericit!

Ca şi anul trecut, vă ofer aici, de Paşti, Pastorala ÎPS Bartolomeu. Zicerile acestuia sunt printre puţinele lucruri care dau un vector necăjitei noastre aspiraţii către ceva mai mult. Vă doresc Paşte Fericit.

 

† B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI,
MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI SI MARAMUREŞULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER ŞI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR ŞI MILĂ DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE
HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, dar mulţi au fost cei care L-au văzut înviat. Faptul în sine al învierii nu a avut martori. El s’a petrecut în intimitatea mormântului, fără ca vreun ochi omenesc să fi avut acces la singura minune pe care Domnul Şi-o anunţase în repetate rânduri, dar căreia nimeni nu-i dăduse crezare.
Momentele de dinaintea Învierii s’au petrecut astfel:
Moartea pe cruce a Domnului a avut loc vineri spre seară. Trupurile celor trei răstigniţi trebuiau îngropate, neapărat, tot atunci, deoarece la apusul soarelui începea Sabatul, sfânta zi de odihnă a iudeilor, în care nimeni nu avea voie să facă nici un fel de lucrare. Totul se cerea făcut în grabă. Nicodim şi Iosif, prieteni de taină ai Mântuitorului, care obţinuseră o autorizaţie specială din partea guvernatorului Pilat, i-au coborât trupul de pe cruce, l-au înfăşurat în giulgiuri, după datină, şi l-au aşezat în mormânt. Sfintele femei, care, împreună cu Maica Domnului şi cu Sfântul Ioan Evanghelistul, fuseseră martorele patimilor şi morţii lui Iisus, priveau de la oarecare depărtare, întrucât autorităţile le interziseseră participarea la actul îngropării. Ele însă ştiau că e de datoria lor să respecte datina de a merge la mormânt ca să tămâieze mortul, iar aceasta nu se putea face decât Duminică dimineaţa, când se încheia Sabatul. Cum însă în dimineaţa aceea ar fi fost prea devreme să meargă la prăvălii ca să cumpere tămâia şi celelalte aromate, s’au grăbit s’o facă tot vineri seara, în ultima frântură de ceas. Astfel pregătite, au mers la casele lor.
În acest timp, căpeteniile iudeilor i-au amintit lui Pilat că mortul de pe cruce se lăudase în repetate rânduri că el va învia şi i-au cerut să le permită măsuri de siguranţă împotriva unei eventuale înşelăciuni. Aşa se face că guvernatorul i-a autorizat să sigileze mormântul şi, mai mult, să pună lângă el ostaşi de pază
Toate acestea ne sunt relatate de către toţi cei patru sfinţi evanghelişti, ca şi cele ce urmează.
Duminică dimineaţa, în revărsatul zorilor, sfintele femei au venit la mormânt ca să-şi facă datoria. Pe drum, singura lor grijă era aceea de a găsi un om care să le ajute să prăvălească piatra de la intrarea mormântului. Mare le-a fost însă uimirea când, odată ajunse, au constatat că piatra era deja prăvălită, iar lângă ea şedea un înger care le-a dat de veste că Iisus înviase, aşa încât nu era cazul ca pe Cel-Viu să-l mai caute printre morţi. Cât despre ostaşii de pază, aceştia zăceau cu feţele la pământ, ca nişte duşi de pe lume
Cuprinse de bucurie şi spaimă, femeile s’au grăbit să alerge în cetate spre a le da de veste ucenicilor, dar pe drum li S’a arătat însuşi Iisus, Care le-a salutat prin cuvântul „Bucuraţi-vă!” Ele I-au căzut la picioare şi I s’au închinat.
În acest timp, stăpâniţi de groaza celor întâmplate cu Domnul lor, dar şi cu sentimentul că rămăseseră singuri, fără nici o apărare dumnezeiască, ucenicii stăteau încuiaţi într-o casă din cetatea Ierusalimului, cu grija de a nu lăsa nici un semn că s’ar afla acolo. Imaginaţi-vă starea lor de spirit când femeile le-au bătut în uşă, le-au cerut să deschidă şi le-au spus, cu răsuflarea tăiată, ceea ce auziseră şi văzuseră. De-a dreptul uluiţi, eliminând de la început orice credibilitate a ideii de înviere, ei au presupus că bietele femei căzuseră pradă cine ştie căror halucinaţii şi n’au găsit să le spună ceva mai bun decât că se scrântiseră la cap. În cele din urmă, doi dintre ei s’au hotărât să alerge la mormânt şi să vadă cu ochii lor ceea ce era de văzut. Fiind mai tânăr şi mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar nu a avut curajul să intre singur, ci l-a aşteptat pe Petru care venea din urmă gâfâind, şi astfel au intrat amândoi. Într’adevăr, mormântul era gol. Se putea presupune că trupul lui Iisus fusese strămutat în altă parte (idee pe care o avusese, în aceeaşi dimineaţă, şi Maria Magdalena), numai că o astfel de strămutare nu putea fi făcută decât de nişte prieteni ai lui Iisus, iar ei, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, nu ştiau nimic. O a doua ipoteză, că în mormânt ar fi umblat niscaiva răufăcători, străini de comunitatea apostolică, era infirmată de simplul fapt că în groapă fusese aşezat trupul gol al unui răstignit de abia coborât de pe cruce, care nu avea asupră-i nimic de preţ, care să poată fi furat.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Din toate acestea se desprinde faptul că învierea Domnului nu era expresia unei prezenţe, ci, dimpotrivă, a unei absenţe. Icoana de tip occidental care-L înfăţişează pe Iisus uşor înălţat deasupra mormântului, cu steagul biruinţei în mână, nu are nimic de-a face cu realitatea. Piatra răsturnată de pe mormânt nu avusese menirea de a deschide calea Celui înviat, ci de arăta că El nu mai este acolo. Icoana ortodoxă este aceea care-L înfăţişează pe Iisus cel înviat pogorându-se la iad şi eliberându-i pe strămoşii Adam şi Eva, care Îl aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Aceasta însă se petrecea, jos, sub pământ. Deasupra, mormântul gol.
Dar dacă, iubiţii mei, din acest gol s’a născut credinţa în adevărul învierii, tot din el s’a născut şi minciuna care i se va opune. Martori ai mormântului gol fuseseră nu doar sfintele femei şi cei doi apostoli, ci şi ostaşii care-l păzeau. Ştim însă că paza îi fusese cerută guvernatorului de către arhiereii iudeilor tocmai pentru a dejuca prezumţia că ucenicii lui Iisus ar putea să-L fure din groapă spre a demonstra că El a înviat. Străjerii însă vegheaseră corect, văzuseră piatra răsturnată de înger şi pe femeile uimite de ceea ce auzeau şi vedeau. Or, prima lor datorie a fost aceea de a merge în cetate şi de a le raporta arhiereilor adevărul, cum că nimeni nu venise să fure trupul Mortului, ci că acesta, pur şi simplu, pierise în chip tainic. Atunci s’a născut marea minciună. În contextul social al vremii, nimic nu era mai simplu decât corupţia. Arhiereii i-au mituit pe soldaţi cu bani grei, cerându-le ca în schimb să declare că-i biruise somnul şi că’n timp ce ei dormeau au venit ucenicii mortului şi l-au furat. Desigur, o astfel de declaraţie era menită să-i pună în culpa de a nu-şi fi făcut datoria, ceea ce era foarte grav pentru cariera unui ostaş. Banii au lucrat şi aici, odată cu asigurarea că ei, arhiereii, sunt atât de influenţi pe lângă guvernator (o dovediseră obţinând condamnarea la moarte a lui Iisus) încât vinovaţilor nu li se va întâmpla nimic. Şi, povestind acest episod, Sfântul Evanghelist Matei conchide: „Iar ei [ostaşii], luând arginţii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi. Şi s’a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de astăzi”
Dragii mei, expresia „până în ziua de astăzi” se referă, desigur, la anul 65, când Sfântul Matei şi-a scris Evanghelia în limba greacă. Ea însă acoperă o perioadă de două mii de ani, timp în care învierea lui Iisus nu a încetat să fie negată, nu doar în mediile iudaice radicale, ci şi în cele ateiste, liber-cugetătoare, teribiliste, mercantile, precum şi în segmentele gnostice ale creştinismului. Iată că fenomenul se petrece şi în zilele noastre, într’o avalanşă de ştiri şi reportaje care nu par deloc a fi întâmplătoare. Încă nu s’a potolit ecoul blasfemiator al romanului „Codul lui Da Vinci”, nici cel provocat de „Evanghelia lui Iuda”, că a şi izbucnit „senzaţionala” ştire despre descoperirea
unor sicrie din preajma Ierusalimului, care ar conţine, nici mai mult şi nici mai puţin decât osemintele lui Iisus şi ale familiei sale ( prin „familie” înţelegându-se soţia, rude apropiate, şi chiar un fiu cu numele… Iuda!) Nu a contat faptul că chiar o seamă de specialişti evrei au denunţat falsul, că nu există probe în favoarea a ceea ce se numeşte „o descoperire epocală”, că totul nu este altceva decât o invenţie menită, pe de o parte, să aducă foarte mulţi bani (ca şi cartea lui Dan Brown, de altfel) şi, pe de alta, să producă un cutremur în conştiinţele binecredincioşilor creştini. „Ştirea” a fost preluată imediat de ziare, de posturile de televiziune, de cinematografe, care au răspândit-o cu foarte mare zgomot în toată lumea, inclusiv în mass-media românească, din care nu au lipsit dezbateri publice, cu argumente pro şi contra. Ca de obicei, naivii s’au lăsat antrenaţi în această mascaradă mediatică, în timp ce adevăraţii creştini au înregistrat încă o încercare a diavolului de a le zdruncina temeiul credinţei, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori de-a lungul a două mii de ani.
Or, temeiul credinţei noastre, dragii mei, este tocmai învierea lui Hristos. Aici bate duşmanul. Toate celelalte, cum că Iisus a fost un om obişnuit, cu nevastă, cu copii şi cu urmaşi care trăiesc şi astăzi, toate acestea nu sunt decât învelişurile unui singur scop, acela de a le inocula creştinilor ideea că Omul Iisus nu a fost şi Dumnezeu şi că, prin urmare, a murit (fie şi pe cruce!), dar nu a înviat. Totul, pornind de la refuzul de a admite că în Ierusalim există un mormânt din care Mortul a dispărut fără urmă, lăsându-l gol. Acest „vid dumnezeiesc” este astăzi piatra de scandal a raţionalismului postmodernist pe care-l trăim.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Că trupul lui Iisus a dispărut din mormânt fără să lase vreo urmă e un argument la îndemâna neştiutorilor. În realitate, el a lăsat o urmă, şi încă un esenţială: giulgiurile în care fusese înfăşurat după datina iudaică. Acestea erau nişte pânzături îmbibate cu uleiuri aromate, obţinute din substanţe răşinoase, care se lipeau de trup, întârziindu-i descompunerea. Dacă trupul lui Iisus ar fi fost strămutat în altă parte, el nu putea fi dus decât împreună cu giulgiurile, de vreme ce ele erau strâns lipite de el.
Dacă, omeneşte vorbind, nu exista nici o raţiune pentru separarea giulgiurilor de trup, în ordinea dumnezeiască ele şi-au avut un rost crucial. Aşa cum le-au văzut apostolii şi cum ni le descrie Sfântul Evanghelist Ioan, ele „se odihneau” (acesta este cuvântul exact), „se odihneau” pe piatra rece, nu învălătucite sau aruncate în neorânduială, ci păstrând forma trupului care le părăsise; era ca şi cum acesta s’ar fi topit şi ar fi ieşit prin ele ca un abur, lăsându-le acolo ca pe singurele martore ale trupului îndumnezeit prin însăşi învierea lui, aşa cum li se va arăta sfinţilor apostoli şi sfintelor femei. Alături de giulgiuri „se odihnea” marama care fusese pe capul lui Iisus, dar nu turtită la pământ, ci păstrând forma ovală a feţei care o părăsise. Aşadar, plinătatea credinţei în înviere se reazimă pe golul giulgiurilor din mormântul gol. Pe acestea le-au văzut apostolii Petru şi Ioan.
Şi atunci, iubiţii mei, de ce l-aş crede eu mai mult pe Dan Brown, autorul talentat al unui roman poliţist, şi nu l-aş crede pe Sfântul Apostol Petru, cel care mărturisea în casa lui Corneliu Sutaşul că: noi, apostolii, suntem martorii faptelor şi cuvintelor lui Iisus, „noi, cei ce am mâncat şi am băut cu El după ce a înviat din morţi” ? De ce l-aş crede eu mai mult pe fictivul „Evanghelist Iuda” şi nu l-aş crede pe Sfântul Evanghelist Ioan, cel care cu pana lui mărturiseşte că, împreună cu Petru, a văzut giulgiurile goale şi a crezut în învierea lui Iisus? De ce l-aş crede eu mai mult pe Cameron şi montajele lui artificiale asupra „senzaţionalelor” sicrie şi nu l-aş crede pe Sfântul Evanghelist Luca, istoric de rigoare ştiinţifică, a cărui operă „Faptele Apostolilor” a înfruntat, timp de două milenii, toate analizele critice posibile? De ce i-aş crede eu pe toţi impostorii, pe toţi aventurierii culturali, pe toţi veleitarii gloriilor spectaculare, pe toţi samsarii vânzători de cele sfinte, pe toţi falsificatorii de documente şi nu l-aş crede pe Sfântul Pavel, apostolul prin excelenţă al credinţei în înviere? Dacă sfintele femei, ucenicii şi apropiaţii lor L-au văzut pe Isus în dubla Sa ipostază, înainte şi după înviere, Pavel a fost singurul apostol căruia Domnul i S’a arătat doar în cea de a doua, întru slăvita lumină a Celui-Înviat.
Iubiţii mei, l-am citat pe Sfântul Pavel mai la urmă pentru că vreau să opresc puţin asupra lui. Saul era evreu născut în Asia Mică. Om cu vocaţia culturii, vorbind curent ebraica şi greaca, s’a stabilit de tânăr în Ierusalim, unde a fost educat în şcoala rabinică a lui Gamaliel. Excelent cunoscător al Legii Vechi şi zelos apărător al iudaismului, a adoptat cu repeziciune şi convingere poziţia anticreştină a fariseilor. Solidar cu cei care-l uciseseră cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan, s’a calificat pentru funcţia de procuror al sinedriului şi a început o campanie sistematică de identificare, urmărire şi arestare a creştinilor. La un moment dat, informat că ultimii adepţi ai lui Iisus Nazarineanul fugiseră din Ierusalim şi se ascunseseră în Damasc, a obţinut o gardă militară şi a pornit în căutarea fugarilor. Pe drum, însă, s’a petrecut un eveniment absolut crucial pentru viaţa lui, ca şi pentru istoria creştinismului: O lumină strălucitoare i s’a arătat, iar din mijlocul ei, un glas: – „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” – „Cine eşti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigoneşti”. Acesta a fost scurtul dialog prin care Saul a devenit Pavel, prigonitorul a devenit apostol, călăul a devenit martir. Minunea de pe drumul Damascului inaugurează uriaşa operă de transformare a omului prin Biserica lui Hristos.
În legătură cu acest dialog, Părintele Gala Galaction, cunoscutul profesor şi scriitor, a emis o interpretare care, cred eu, trebuie reţinută şi cunoscută. El afirmă că verbul ebraic, tradus de obicei cu „a prigoni”, poate fi tradus cu „a căuta”, ceea ce mie mi se pare plauzibil, de vreme ce prigonirea cuiva nu este o simplă persecuţie, ci presupune un vinovat absent, care trebuie mai întâi urmărit, identificat, cercetat şi denunţat. Or, tocmai acesta era cazul pe care procurorul Saul trebuia să-l rezolve. Aşa cum ştim, creştinii afirmau că Iisus a înviat, iar proba era mormântul gol. În paralel, pe baza mărturiei paznicilor, arhiereii adoptaseră teza că trupul lui Iisus fusese furat de către adepţii Săi şi ascuns undeva. Saul, prin interogatoriile severe luate creştinilor, urmărea să descopere acel „undeva”, adică locul unde se află „corpul delict”. Odată descoperit , trupul lui Iisus era dovada că învierea lui fusese o pură invenţie. Aşadar, teza Părintelui Galaction aruncă o lumină nouă asupra lecturii şi interpretării scurtului dialog de pe drumul Damascului: – „Saule, Saule, de ce mă cauţi?” – „Cine eşti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl cauţi”. E limpede: Saul Îl căuta pe Iisus în întunericul unui mormânt, iar Acesta i Se descoperea în lumina învierii. De fapt, în forul său lăuntric Saul Îl căuta pe Iisus, dar fără să ştie că Iisus îl aştepta pe el, că încă din pântecele maicii sale fusese ales de Dumnezeu, pus de-o parte şi ţinut în rezervă până la momentul Damascului. Îşi va da seama mai târziu, când avea să le-o spună Galatenilor .
Pavel, fostul Saul, va deveni apostolul prin excelenţă al doctrinei hristocentrice, al cărei pilon de susţinere va fi învierea. Dar – vă rog să reţineţi – nu doar învierea lui Hristos, ci şi învierea morţilor, adică a noastră, a tuturor, deoarece între ele există o legătură indisolubilă. Dacă morţii nu învie, cum susţin unii, atunci nici Hristos n’a înviat. Şi „dacă Hristos n’a înviat – le scria el Corintenilor –, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră” Cu alte cuvinte, dacă nu crezi în învierea Domnului nu crezi în nimic. Şi dacă nu crezi că şi tu vei învia, atunci viaţa ta cade sub incidenţa absurdului, a unui om care vine din nimic şi se îndreaptă spre nimic. Totul devine lipsit de sens.
Şi atunci, dragii mei ascultători, revin la gândul meu de adineauri şi mă întreb împreună cu voi: Când e vorba de Hristos, de ce să-l cred eu pe un nenea din lume şi nu l-aş crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de două milenii traversează istoria lumii şi rezistă tuturor negărilor? La urma urmelor, Pavel şi scrierile lui fac parte din Sfânta Scriptură, care este „însuflată de Dumnezeu” . Or, dacă cred în Scriptură, cred şi în Pavel; iar dacă cred în Pavel, cred şi în Iisus Hristos; şi dacă cred integral în Iisus Hristos, cred şi în învierea lui. Credinţa nu e analitică, nu se întemeiază pe argumente raţionale şi nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu întrebări îndoieli, şovăiri, poticniri, dar ea, în sine, există, căci rădăcinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai şi n’o trăieşti, ai trăit degeaba.
Iată de ce, iubiţii mei, vă îndemn să credeţi cu tărie în învierea Domnului şi s’o trăiţi întru lumina bucuriei pascale, rugându-vă pentru cei ce nu cred şi nădăjduind în propria voastră înviere. Aşadar, o salutare a vestirii şi un răspuns mărturisitor: Hristos a înviat!

  1. Abc Reply

    Obisnuita dictatura a crestinilor … doar o religie pe care ne-o bagati in fata ca intr-un adevarat stat feudal

  2. da Reply

    Adevarat a inviat!
    Frumoase cuvinte…. totusi un singur pasaj mi se pare incorect:
    “Credinţa nu e analitică, nu se întemeiază pe argumente raţionale şi nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu întrebări îndoieli, şovăiri, poticniri, dar ea, în sine, există, căci rădăcinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire.”

    credinta este totusi rezultatul unor procese rationale, nu poti separa gandirea analitica, rationala de credinta… daca ar fi separate inseamna ca acea credinta este una oarba, bazata exclusiv pe sentimente… ajungi sa crezi in ceva in urma unor rationamente, in urma unei cercetari rationale a veridicitatii
    lucrurilor in care ajungi sa crezi.

    in plus, nu scrie nicaieri in Scriptura “crede si nu cerceta”… ba din contra
    Cere si ti se va da, cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide

    1 Tesaloniceni 5:21 Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun.
    1 Petru 3:15 Ci sfintiti in inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi; dar cu blindete si teama,

    cat despre ADN… nu e chiar asa cum crede domnia sa… iata de ce:
    http://thetruth.uv.ro/_articole/Art_03.html

  3. Iulian Comanescu Reply

    Abc: daca ai alte propuneri, de alte religii sau alte crezuri, nu te sfii sa le formulezi aici. Cat despre bagat in fata si stat feudal – nu cred ca te sileste nimeni sa intri pe acest blog. Ceea ce ti se ofera pe “Media lui Comanescu” ti se ofera gratis si benevol. Deci, daca nu-ti place, te poti duce in alte locuri, unde primesti altceva.

  4. Technoludiq Reply

    Catre ” da ”

    Deunazi la tv a fost ” Isus… ” al lui Zefirelli . Isus ii spunea lui Toma ” Tu nu poti sa crezi daca nu vezi ? ”
    Are dreptate INTAISTATATORUL bor : credinta exista sau nu exista ! Nu e vorba despre crede si nu cerceta , ci , nu mai e nevoie de cercetare cand crezi . Crezi ca exista Dumnezeu sau nu crezi ! Nu te obliga nimeni sa crezi.
    Tu vrei sa afli daca e adevarat sau nu , ce? Ca exista Dumnezeu ? Mai bine , cu tot respectul cerceteaza cuvintele si pildele lui Isus din noul testament si-ai sa afli ce te intereseaza .
    Un mare psihanalist spunea ca , gandirea analitica este ca o maimuta , se duce pe unde vrea , o ia la stanga , o ia la dreapta se intoarce si afla ( vorba lui Jean Gabin : je sais qu’on sait jammais ! ) ca nu a aflat mai nimic . Singurul care ia decizii si actioneaza este subconstientul . Gandirea analitica n-are legatura cu nimic.

  5. Gramo Reply

    N-am vazut nimic dictatorial in postul asta.

    Iti dorim un paste fericit! De fapt, nu doar tie iti dorim un paste fericit, ci si familiei tale. 🙂

  6. awesom-o Reply

    Gandirea analitica n-are legatura cu nimic. Totusi, unora le-ar prinde bine cel putin un manual de cls a IX-a de logica cum le-ar prinde bine si o atitudine mai putin aroganta avand in vedere faptul ca vorbesc sententios despre subiecte pe care nu le controleaza.

    Aparent fiecare e liber sa creada ce doreste dar asta nu inseamna ca fiecare isi alege credinta in mod liber. Daca ar fi altcumva, atunci cel putin distributia geografica a religiilor ar fi o coincidenta miraculoasa.

    Paste fericit!

  7. Adrian B Reply

    Asa e, un blog exprima parerile personale (inclusiv religioase) ale unei persoane. Poti fi sau nu de acord cu aceste pareri, nimeni nu ti le baga cu forta pe gat.

Post your thoughts