Pastorala ÎPS Bartolomeu. Paște fericit!

Ca și anul trecut, vă ofer aici, de Paști, Pastorala ÎPS Bartolomeu. Zicerile acestuia sunt printre puținele lucruri care dau un vector necăjitei noastre aspirații către ceva mai mult. Vă doresc Paște Fericit.

† B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI,
MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRIȘANEI SI MARAMUREȘULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER ȘI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR ȘI MILĂ DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE
HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiții mei fii sufletești,

Nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, dar mulți au fost cei care L-au văzut înviat. Faptul în sine al învierii nu a avut martori. El s’a petrecut în intimitatea mormântului, fără ca vreun ochi omenesc să fi avut acces la singura minune pe care Domnul Și-o anunțase în repetate rânduri, dar căreia nimeni nu-i dăduse crezare.
Momentele de dinaintea Învierii s’au petrecut astfel:
Moartea pe cruce a Domnului a avut loc vineri spre seară. Trupurile celor trei răstigniți trebuiau îngropate, neapărat, tot atunci, deoarece la apusul soarelui începea Sabatul, sfânta zi de odihnă a iudeilor, în care nimeni nu avea voie să facă nici un fel de lucrare. Totul se cerea făcut în grabă. Nicodim și Iosif, prieteni de taină ai Mântuitorului, care obținuseră o autorizație specială din partea guvernatorului Pilat, i-au coborât trupul de pe cruce, l-au înfășurat în giulgiuri, după datină, și l-au așezat în mormânt. Sfintele femei, care, împreună cu Maica Domnului și cu Sfântul Ioan Evanghelistul, fuseseră martorele patimilor și morții lui Iisus, priveau de la oarecare depărtare, întrucât autoritățile le interziseseră participarea la actul îngropării. Ele însă știau că e de datoria lor să respecte datina de a merge la mormânt ca să tămâieze mortul, iar aceasta nu se putea face decât Duminică dimineața, când se încheia Sabatul. Cum însă în dimineața aceea ar fi fost prea devreme să meargă la prăvălii ca să cumpere tămâia și celelalte aromate, s’au grăbit s’o facă tot vineri seara, în ultima frântură de ceas. Astfel pregătite, au mers la casele lor.
În acest timp, căpeteniile iudeilor i-au amintit lui Pilat că mortul de pe cruce se lăudase în repetate rânduri că el va învia și i-au cerut să le permită măsuri de siguranță împotriva unei eventuale înșelăciuni. Așa se face că guvernatorul i-a autorizat să sigileze mormântul și, mai mult, să pună lângă el ostași de pază
Toate acestea ne sunt relatate de către toți cei patru sfinți evangheliști, ca și cele ce urmează.
Duminică dimineața, în revărsatul zorilor, sfintele femei au venit la mormânt ca să-și facă datoria. Pe drum, singura lor grijă era aceea de a găsi un om care să le ajute să prăvălească piatra de la intrarea mormântului. Mare le-a fost însă uimirea când, odată ajunse, au constatat că piatra era deja prăvălită, iar lângă ea ședea un înger care le-a dat de veste că Iisus înviase, așa încât nu era cazul ca pe Cel-Viu să-l mai caute printre morți. Cât despre ostașii de pază, aceștia zăceau cu fețele la pământ, ca niște duși de pe lume
Cuprinse de bucurie și spaimă, femeile s’au grăbit să alerge în cetate spre a le da de veste ucenicilor, dar pe drum li S’a arătat însuși Iisus, Care le-a salutat prin cuvântul „Bucurați-vă!” Ele I-au căzut la picioare și I s’au închinat.
În acest timp, stăpâniți de groaza celor întâmplate cu Domnul lor, dar și cu sentimentul că rămăseseră singuri, fără nici o apărare dumnezeiască, ucenicii stăteau încuiați într-o casă din cetatea Ierusalimului, cu grija de a nu lăsa nici un semn că s’ar afla acolo. Imaginați-vă starea lor de spirit când femeile le-au bătut în ușă, le-au cerut să deschidă și le-au spus, cu răsuflarea tăiată, ceea ce auziseră și văzuseră. De-a dreptul uluiți, eliminând de la început orice credibilitate a ideii de înviere, ei au presupus că bietele femei căzuseră pradă cine știe căror halucinații și n’au găsit să le spună ceva mai bun decât că se scrântiseră la cap. În cele din urmă, doi dintre ei s’au hotărât să alerge la mormânt și să vadă cu ochii lor ceea ce era de văzut. Fiind mai tânăr și mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar nu a avut curajul să intre singur, ci l-a așteptat pe Petru care venea din urmă gâfâind, și astfel au intrat amândoi. Într’adevăr, mormântul era gol. Se putea presupune că trupul lui Iisus fusese strămutat în altă parte (idee pe care o avusese, în aceeași dimineață, și Maria Magdalena), numai că o astfel de strămutare nu putea fi făcută decât de niște prieteni ai lui Iisus, iar ei, ucenicii Săi cei mai apropiați, nu știau nimic. O a doua ipoteză, că în mormânt ar fi umblat niscaiva răufăcători, străini de comunitatea apostolică, era infirmată de simplul fapt că în groapă fusese așezat trupul gol al unui răstignit de abia coborât de pe cruce, care nu avea asupră-i nimic de preț, care să poată fi furat.

Iubiții mei fii sufletești,

Din toate acestea se desprinde faptul că învierea Domnului nu era expresia unei prezențe, ci, dimpotrivă, a unei absențe. Icoana de tip occidental care-L înfățișează pe Iisus ușor înălțat deasupra mormântului, cu steagul biruinței în mână, nu are nimic de-a face cu realitatea. Piatra răsturnată de pe mormânt nu avusese menirea de a deschide calea Celui înviat, ci de arăta că El nu mai este acolo. Icoana ortodoxă este aceea care-L înfățișează pe Iisus cel înviat pogorându-se la iad și eliberându-i pe strămoșii Adam și Eva, care Îl așteptau laolaltă cu drepții Vechiului Testament. Aceasta însă se petrecea, jos, sub pământ. Deasupra, mormântul gol.
Dar dacă, iubiții mei, din acest gol s’a născut credința în adevărul învierii, tot din el s’a născut și minciuna care i se va opune. Martori ai mormântului gol fuseseră nu doar sfintele femei și cei doi apostoli, ci și ostașii care-l păzeau. Știm însă că paza îi fusese cerută guvernatorului de către arhiereii iudeilor tocmai pentru a dejuca prezumția că ucenicii lui Iisus ar putea să-L fure din groapă spre a demonstra că El a înviat. Străjerii însă vegheaseră corect, văzuseră piatra răsturnată de înger și pe femeile uimite de ceea ce auzeau și vedeau. Or, prima lor datorie a fost aceea de a merge în cetate și de a le raporta arhiereilor adevărul, cum că nimeni nu venise să fure trupul Mortului, ci că acesta, pur și simplu, pierise în chip tainic. Atunci s’a născut marea minciună. În contextul social al vremii, nimic nu era mai simplu decât corupția. Arhiereii i-au mituit pe soldați cu bani grei, cerându-le ca în schimb să declare că-i biruise somnul și că’n timp ce ei dormeau au venit ucenicii mortului și l-au furat. Desigur, o astfel de declarație era menită să-i pună în culpa de a nu-și fi făcut datoria, ceea ce era foarte grav pentru cariera unui ostaș. Banii au lucrat și aici, odată cu asigurarea că ei, arhiereii, sunt atât de influenți pe lângă guvernator (o dovediseră obținând condamnarea la moarte a lui Iisus) încât vinovaților nu li se va întâmpla nimic. Și, povestind acest episod, Sfântul Evanghelist Matei conchide: „Iar ei [ostașii], luând arginții, au făcut așa cum au fost învățați. Și s’a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de astăzi”
Dragii mei, expresia „până în ziua de astăzi” se referă, desigur, la anul 65, când Sfântul Matei și-a scris Evanghelia în limba greacă. Ea însă acoperă o perioadă de două mii de ani, timp în care învierea lui Iisus nu a încetat să fie negată, nu doar în mediile iudaice radicale, ci și în cele ateiste, liber-cugetătoare, teribiliste, mercantile, precum și în segmentele gnostice ale creștinismului. Iată că fenomenul se petrece și în zilele noastre, într’o avalanșă de știri și reportaje care nu par deloc a fi întâmplătoare. Încă nu s’a potolit ecoul blasfemiator al romanului „Codul lui Da Vinci”, nici cel provocat de „Evanghelia lui Iuda”, că a și izbucnit „senzaționala” știre despre descoperirea
unor sicrie din preajma Ierusalimului, care ar conține, nici mai mult și nici mai puțin decât osemintele lui Iisus și ale familiei sale ( prin „familie” înțelegându-se soția, rude apropiate, și chiar un fiu cu numele… Iuda!) Nu a contat faptul că chiar o seamă de specialiști evrei au denunțat falsul, că nu există probe în favoarea a ceea ce se numește „o descoperire epocală”, că totul nu este altceva decât o invenție menită, pe de o parte, să aducă foarte mulți bani (ca și cartea lui Dan Brown, de altfel) și, pe de alta, să producă un cutremur în conștiințele binecredincioșilor creștini. „Știrea” a fost preluată imediat de ziare, de posturile de televiziune, de cinematografe, care au răspândit-o cu foarte mare zgomot în toată lumea, inclusiv în mass-media românească, din care nu au lipsit dezbateri publice, cu argumente pro și contra. Ca de obicei, naivii s’au lăsat antrenați în această mascaradă mediatică, în timp ce adevărații creștini au înregistrat încă o încercare a diavolului de a le zdruncina temeiul credinței, așa cum a făcut-o de nenumărate ori de-a lungul a două mii de ani.
Or, temeiul credinței noastre, dragii mei, este tocmai învierea lui Hristos. Aici bate dușmanul. Toate celelalte, cum că Iisus a fost un om obișnuit, cu nevastă, cu copii și cu urmași care trăiesc și astăzi, toate acestea nu sunt decât învelișurile unui singur scop, acela de a le inocula creștinilor ideea că Omul Iisus nu a fost și Dumnezeu și că, prin urmare, a murit (fie și pe cruce!), dar nu a înviat. Totul, pornind de la refuzul de a admite că în Ierusalim există un mormânt din care Mortul a dispărut fără urmă, lăsându-l gol. Acest „vid dumnezeiesc” este astăzi piatra de scandal a raționalismului postmodernist pe care-l trăim.

Iubiții mei fii sufletești,

Că trupul lui Iisus a dispărut din mormânt fără să lase vreo urmă e un argument la îndemâna neștiutorilor. În realitate, el a lăsat o urmă, și încă un esențială: giulgiurile în care fusese înfășurat după datina iudaică. Acestea erau niște pânzături îmbibate cu uleiuri aromate, obținute din substanțe rășinoase, care se lipeau de trup, întârziindu-i descompunerea. Dacă trupul lui Iisus ar fi fost strămutat în altă parte, el nu putea fi dus decât împreună cu giulgiurile, de vreme ce ele erau strâns lipite de el.
Dacă, omenește vorbind, nu exista nici o rațiune pentru separarea giulgiurilor de trup, în ordinea dumnezeiască ele și-au avut un rost crucial. Așa cum le-au văzut apostolii și cum ni le descrie Sfântul Evanghelist Ioan, ele „se odihneau” (acesta este cuvântul exact), „se odihneau” pe piatra rece, nu învălătucite sau aruncate în neorânduială, ci păstrând forma trupului care le părăsise; era ca și cum acesta s’ar fi topit și ar fi ieșit prin ele ca un abur, lăsându-le acolo ca pe singurele martore ale trupului îndumnezeit prin însăși învierea lui, așa cum li se va arăta sfinților apostoli și sfintelor femei. Alături de giulgiuri „se odihnea” marama care fusese pe capul lui Iisus, dar nu turtită la pământ, ci păstrând forma ovală a feței care o părăsise. Așadar, plinătatea credinței în înviere se reazimă pe golul giulgiurilor din mormântul gol. Pe acestea le-au văzut apostolii Petru și Ioan.
Și atunci, iubiții mei, de ce l-aș crede eu mai mult pe Dan Brown, autorul talentat al unui roman polițist, și nu l-aș crede pe Sfântul Apostol Petru, cel care mărturisea în casa lui Corneliu Sutașul că: noi, apostolii, suntem martorii faptelor și cuvintelor lui Iisus, „noi, cei ce am mâncat și am băut cu El după ce a înviat din morți” ? De ce l-aș crede eu mai mult pe fictivul „Evanghelist Iuda” și nu l-aș crede pe Sfântul Evanghelist Ioan, cel care cu pana lui mărturisește că, împreună cu Petru, a văzut giulgiurile goale și a crezut în învierea lui Iisus? De ce l-aș crede eu mai mult pe Cameron și montajele lui artificiale asupra „senzaționalelor” sicrie și nu l-aș crede pe Sfântul Evanghelist Luca, istoric de rigoare științifică, a cărui operă „Faptele Apostolilor” a înfruntat, timp de două milenii, toate analizele critice posibile? De ce i-aș crede eu pe toți impostorii, pe toți aventurierii culturali, pe toți veleitarii gloriilor spectaculare, pe toți samsarii vânzători de cele sfinte, pe toți falsificatorii de documente și nu l-aș crede pe Sfântul Pavel, apostolul prin excelență al credinței în înviere? Dacă sfintele femei, ucenicii și apropiații lor L-au văzut pe Isus în dubla Sa ipostază, înainte și după înviere, Pavel a fost singurul apostol căruia Domnul i S’a arătat doar în cea de a doua, întru slăvita lumină a Celui-Înviat.
Iubiții mei, l-am citat pe Sfântul Pavel mai la urmă pentru că vreau să opresc puțin asupra lui. Saul era evreu născut în Asia Mică. Om cu vocația culturii, vorbind curent ebraica și greaca, s’a stabilit de tânăr în Ierusalim, unde a fost educat în școala rabinică a lui Gamaliel. Excelent cunoscător al Legii Vechi și zelos apărător al iudaismului, a adoptat cu repeziciune și convingere poziția anticreștină a fariseilor. Solidar cu cei care-l uciseseră cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, s’a calificat pentru funcția de procuror al sinedriului și a început o campanie sistematică de identificare, urmărire și arestare a creștinilor. La un moment dat, informat că ultimii adepți ai lui Iisus Nazarineanul fugiseră din Ierusalim și se ascunseseră în Damasc, a obținut o gardă militară și a pornit în căutarea fugarilor. Pe drum, însă, s’a petrecut un eveniment absolut crucial pentru viața lui, ca și pentru istoria creștinismului: O lumină strălucitoare i s’a arătat, iar din mijlocul ei, un glas: – „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” – „Cine ești, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonești”. Acesta a fost scurtul dialog prin care Saul a devenit Pavel, prigonitorul a devenit apostol, călăul a devenit martir. Minunea de pe drumul Damascului inaugurează uriașa operă de transformare a omului prin Biserica lui Hristos.
În legătură cu acest dialog, Părintele Gala Galaction, cunoscutul profesor și scriitor, a emis o interpretare care, cred eu, trebuie reținută și cunoscută. El afirmă că verbul ebraic, tradus de obicei cu „a prigoni”, poate fi tradus cu „a căuta”, ceea ce mie mi se pare plauzibil, de vreme ce prigonirea cuiva nu este o simplă persecuție, ci presupune un vinovat absent, care trebuie mai întâi urmărit, identificat, cercetat și denunțat. Or, tocmai acesta era cazul pe care procurorul Saul trebuia să-l rezolve. Așa cum știm, creștinii afirmau că Iisus a înviat, iar proba era mormântul gol. În paralel, pe baza mărturiei paznicilor, arhiereii adoptaseră teza că trupul lui Iisus fusese furat de către adepții Săi și ascuns undeva. Saul, prin interogatoriile severe luate creștinilor, urmărea să descopere acel „undeva”, adică locul unde se află „corpul delict”. Odată descoperit , trupul lui Iisus era dovada că învierea lui fusese o pură invenție. Așadar, teza Părintelui Galaction aruncă o lumină nouă asupra lecturii și interpretării scurtului dialog de pe drumul Damascului: – „Saule, Saule, de ce mă cauți?” – „Cine ești, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl cauți”. E limpede: Saul Îl căuta pe Iisus în întunericul unui mormânt, iar Acesta i Se descoperea în lumina învierii. De fapt, în forul său lăuntric Saul Îl căuta pe Iisus, dar fără să știe că Iisus îl aștepta pe el, că încă din pântecele maicii sale fusese ales de Dumnezeu, pus de-o parte și ținut în rezervă până la momentul Damascului. Își va da seama mai târziu, când avea să le-o spună Galatenilor .
Pavel, fostul Saul, va deveni apostolul prin excelență al doctrinei hristocentrice, al cărei pilon de susținere va fi învierea. Dar – vă rog să rețineți – nu doar învierea lui Hristos, ci și învierea morților, adică a noastră, a tuturor, deoarece între ele există o legătură indisolubilă. Dacă morții nu învie, cum susțin unii, atunci nici Hristos n’a înviat. Și „dacă Hristos n’a înviat – le scria el Corintenilor –, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” Cu alte cuvinte, dacă nu crezi în învierea Domnului nu crezi în nimic. Și dacă nu crezi că și tu vei învia, atunci viața ta cade sub incidența absurdului, a unui om care vine din nimic și se îndreaptă spre nimic. Totul devine lipsit de sens.
Și atunci, dragii mei ascultători, revin la gândul meu de adineauri și mă întreb împreună cu voi: Când e vorba de Hristos, de ce să-l cred eu pe un nenea din lume și nu l-aș crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de două milenii traversează istoria lumii și rezistă tuturor negărilor? La urma urmelor, Pavel și scrierile lui fac parte din Sfânta Scriptură, care este „însuflată de Dumnezeu” . Or, dacă cred în Scriptură, cred și în Pavel; iar dacă cred în Pavel, cred și în Iisus Hristos; și dacă cred integral în Iisus Hristos, cred și în învierea lui. Credința nu e analitică, nu se întemeiază pe argumente raționale și nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu întrebări îndoieli, șovăiri, poticniri, dar ea, în sine, există, căci rădăcinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai și n’o trăiești, ai trăit degeaba.
Iată de ce, iubiții mei, vă îndemn să credeți cu tărie în învierea Domnului și s’o trăiți întru lumina bucuriei pascale, rugându-vă pentru cei ce nu cred și nădăjduind în propria voastră înviere. Așadar, o salutare a vestirii și un răspuns mărturisitor: Hristos a înviat!

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

9 thoughts on “Pastorala ÎPS Bartolomeu. Paște fericit!”

  1. Obisnuita dictatura a crestinilor … doar o religie pe care ne-o bagati in fata ca intr-un adevarat stat feudal

  2. Adevarat a inviat!
    Frumoase cuvinte…. totusi un singur pasaj mi se pare incorect:
    “Credința nu e analitică, nu se întemeiază pe argumente raționale și nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu întrebări îndoieli, șovăiri, poticniri, dar ea, în sine, există, căci rădăcinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire.”

    credinta este totusi rezultatul unor procese rationale, nu poti separa gandirea analitica, rationala de credinta… daca ar fi separate inseamna ca acea credinta este una oarba, bazata exclusiv pe sentimente… ajungi sa crezi in ceva in urma unor rationamente, in urma unei cercetari rationale a veridicitatii
    lucrurilor in care ajungi sa crezi.

    in plus, nu scrie nicaieri in Scriptura “crede si nu cerceta”… ba din contra
    Cere si ti se va da, cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide

    1 Tesaloniceni 5:21 Ci cercetați toate lucrurile, și păstrați ce este bun.
    1 Petru 3:15 Ci sfintiti in inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi; dar cu blindete si teama,

    cat despre ADN… nu e chiar asa cum crede domnia sa… iata de ce:
    http://thetruth.uv.ro/_articole/Art_03.html

  3. Abc: daca ai alte propuneri, de alte religii sau alte crezuri, nu te sfii sa le formulezi aici. Cat despre bagat in fata si stat feudal – nu cred ca te sileste nimeni sa intri pe acest blog. Ceea ce ti se ofera pe “Media lui Comanescu” ti se ofera gratis si benevol. Deci, daca nu-ti place, te poti duce in alte locuri, unde primesti altceva.

  4. Catre ” da ”

    Deunazi la tv a fost ” Isus… ” al lui Zefirelli . Isus ii spunea lui Toma ” Tu nu poti sa crezi daca nu vezi ? ”
    Are dreptate INTAISTATATORUL bor : credinta exista sau nu exista ! Nu e vorba despre crede si nu cerceta , ci , nu mai e nevoie de cercetare cand crezi . Crezi ca exista Dumnezeu sau nu crezi ! Nu te obliga nimeni sa crezi.
    Tu vrei sa afli daca e adevarat sau nu , ce? Ca exista Dumnezeu ? Mai bine , cu tot respectul cerceteaza cuvintele si pildele lui Isus din noul testament si-ai sa afli ce te intereseaza .
    Un mare psihanalist spunea ca , gandirea analitica este ca o maimuta , se duce pe unde vrea , o ia la stanga , o ia la dreapta se intoarce si afla ( vorba lui Jean Gabin : je sais qu’on sait jammais ! ) ca nu a aflat mai nimic . Singurul care ia decizii si actioneaza este subconstientul . Gandirea analitica n-are legatura cu nimic.

  5. N-am vazut nimic dictatorial in postul asta.

    Iti dorim un paste fericit! De fapt, nu doar tie iti dorim un paste fericit, ci si familiei tale. 🙂

  6. Gandirea analitica n-are legatura cu nimic. Totusi, unora le-ar prinde bine cel putin un manual de cls a IX-a de logica cum le-ar prinde bine si o atitudine mai putin aroganta avand in vedere faptul ca vorbesc sententios despre subiecte pe care nu le controleaza.

    Aparent fiecare e liber sa creada ce doreste dar asta nu inseamna ca fiecare isi alege credinta in mod liber. Daca ar fi altcumva, atunci cel putin distributia geografica a religiilor ar fi o coincidenta miraculoasa.

    Paste fericit!

  7. Asa e, un blog exprima parerile personale (inclusiv religioase) ale unei persoane. Poti fi sau nu de acord cu aceste pareri, nimeni nu ti le baga cu forta pe gat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *