Paricidul, Ceauşescu, România

De ce are succes filmul lui Andrei Ujică, “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, în afara faptului că este construit pe o idee sclipitoare? Pentru că ne vorbeşte de un mister. Misterul Ceauşescu.

Mai întâi o reverenţă pentru ideea cea bună: filmul e construit din imagini aprobate de Ceauşescu, deci e oarecum “brandul Ceauşescu”, aşa cum l-ar fi construit acesta. Dar, probabil, orice altă construcţie nouă ar fi atras publicul numeros despre care scriu cei care au văzut filmul. Pur şi simplu, Ceauşescu “interesează”, fiindcă nu avem încă un consens asupra a ceea ce a fost. Şi dacă cei tineri se interesează mai puţin de problema asta, cei de peste 40 de ani, care au prins vremurile respective, au opinii divergente. De-o parte, “lumea bună”, cu conotaţii de intelighenţie şi părinţi sau bunici ostracizaţi de comunism, nu avea cum să-l iubească pe Ceauşescu. Dar există şi o opinie de sens contrar, la profitorii inocenţi ai comunismului. Pe aceştia i-a descris bine Silviu Brucan, în “Pluralism şi conflict social”. Acolo, bătrânul şi sclipitorul politruc remarca faptul că în România şi Rusia, ţări agrare, comunismul a trebuit să-şi creeze o masă de manevră, în lipsa proletariatului. E vorba de cele câteva milioane de tineri ţărani strămutaţi la periferia oraşului, cu slujbe relativ bune în fabrici care produceau cine ştie ce. Dintre aceştia s-au ales nostalgicii de azi.

România are o problemă de raportare la trecut. Paricidul din decembrie 1989 n-a fost de ajuns. Fără o lege a lustraţiei în anii ’90, deschiderea arhivei Securităţii şi altele asemenea, tranziţia rămâne neîncheiată. Iar raportările de tip cultural la Ceauşescu sunt printre puţinele soluţii mai lesnicioase ale acestei probleme. Cei care n-au trăit comunismul nu vor putea beneficia integral de propria inocenţă, oricât şterge istoria cu buretele anumite lucruri.

Articol apărut în ediţia tipărită a ziarului “România liberă” de marţi, 2 noiembrie. Trimiterea de internet.

Post your thoughts