Până la urmă, care-s inovatorii în media românească?

Proaspăt încheiat, concursul de comentarii cu tema “Inovația în media românească după 1989” de pe “Media lui Comanescu” permite câteva concluzii asupra temei alese, una dificilă în mod premeditat.

Niciunul din cei 12 concurenți nu a găsit un moment inovativ, pe care să-l aprecieze, fără rezerve, în cei 17 ani de media din România. După părerea mea, asta nu înseamnă că avem de-a face cu “12 oameni furioși”, contestatari, ci că, pur și simplu, subiectul de discuție e unul spinos. Altfel spus, că în chestiunea asta au mai curând dreptate.

Visul devenit realitate și apoi autopastișă al lui Adrian Sârbu – Pro TV-ul anilor ’90 – e un simptom care atestă situația, amintit de mai mulți concurenți de altfel. Se știe că de la 1 decembrie 1995 Pro TV-ul a devenit aspirație, universitate, sursă de bani, biserică și multe altele pentru români. Ceva din dezamăgirea cu care sunt întâmpinate ultimele noutăți Pro vine de altfel și din retrogradarea televiziunii la statutul ei normal, de business lucrativ, în România. La evenimentele din decembrie 1989 a fost centru de putere, – Televiziunea Română Liberă -, iar în 1996-1998, la Pro TV, a căpătat toate atributele magice de mai sus. Interesant e însă faptul că “fenomenul Pro”, “generația Pro” sau “spiritul Pro” a fost un curent social pornit de la niște repere externe, o așa-numită “televiziune în stil american”. Cu alte cuvinte, Adrian Sârbu are meritul incontestabil de a fi schimbat decisiv peisajul media, dar pe baza unor idei de import. Puțină lume își mai amintește de pildă că Andreea Esca, Adriana Muraru, Andreea Berecleanu și celelalte vedete Pro de primă generație aveau în acele vremuri o intonație ce părea nefirească, la lectura prompterului, datorită stagiilor de pregătire în străinătate. Un Radu Cazan, care azi sună exotic pe Antena 3, era pe vremea aceea ceva apropiat de normă. Ideile “americane” se datorau pe atunci unor oameni de felul Marshei Greenberg, chiar dacă Pro TV nu a avut o susținere internațională tipică, dat fiind faptul că CME, acționarul străin, însemna în ultimă instanță un venture pornit din banii câștigați de Estee Lauder din industria de frumusețe, și nu un grup străin de media cu credențiale.

Cu alte cuvinte, Pro-ul a fost un succes românesc, pornit de la niște repere străine. Era o inovație sau o adaptare reușită? Trebuie Adrian Sârbu aplaudat pentru ceea ce a dat românilor sau blamat pentru “copy&paste”?

Un alt exemplu pozitiv a fost traseul “Academiei Cațavencu”, o revistă despre care am putea spune că este “românească”. Brăduț Ulmanu, profesor de jurnalism dar mai ales un om care a debutat în presă acolo, la începutul anilor ’90, își amintește însă că pe vremea când patronii revistei erau Octavian și Irina Nacu, “cațavencii” se raportau la “Le canard enchaîne” ca la o publicație-soră. Deci a existat și acolo un model, chiar dacă traseul ulterior al revistei a fost în răspărul regulilor occidentale. Asta se poate constata și uitându-ne la momentul când “Academia Cațavencu” a decis să introducă reclamă în paginile proprii.

M-a mirat faptul că nu s-a vorbit mai deloc, în textele concurenților, despre Ion Cristoiu și al său “Evenimentul zilei”, lansat ca tabloid avant la lettre, dar cu o componentă de bogăție și relevanță informațională astăzi uitată. Poate că povestea e prea veche, dar cei care lucram la vremea respectivă la diferite gazete ne amintim că făcătorul de gazete controversat astăzi a măturat piața presei românești ca o furtună, oricât strâmbau din nas ziariștii “serioși”. Era al dracului de greu să ții pasul, ca ziarist de Senat, cu Aura Alexa Ioan și Cornelia Dimofte, de pildă, sau să afli mai repede și mai bine decât oamenii lui Cristoiu ce s-a întâmplat cu Ioan Luchian Mihalea – performanță pe care secția Ancăi Oegar a reușit-o, totuși, la “Ora”, ziarul la care lucram atunci. Și totuși: toată lumea zice, iar Ion Cristoiu nu a contrazis pe nimeni, că “Bulina” era inspirată din presa de tiraj a României interbelice. Din nou: inovație, raportare la model, adaptare lipsită de onestitate?

Exemple de astfel de inovații, în old media, se găsesc în cele mai neașteptate locuri. Mama know-how-ului internațional în materie de presă din România, adică Ringier, are câteva puncte luminoase în istorie. Unul dintre ele este “Libertatea”, tabloid realizat după modelul “Blick” și cu sprijinul unui excepțional consultant străin, pe nume Peter Prior. Echipa românească a găsit însă ritmul potrivit pentru piața noastră și, mai ales, a știut să fie prietenoasă cu vedetele despre care vorbea și să ofere cititorilor un discurs lejer, relaxat, fără note yellow, răutăcioase, frustrate. Tehnicile de tip paparazzo nu au prea funcționat în România, ca dovadă săptămânalele din această clasă, care nu au impresionat prea tare publicul. Echipa Halpert are meritul de a fi așezat ziarul pe acest făgaș, pare-se atât de bun, încât și “Click!”, gazeta făcută de această echipă la “Adevărul”, s-a dus peste 50.000 de exemplare vândute. Ringier a mai dat și “Unica” și “TV mania”, două reviste care i se datorează lui Claudiu Șerban, și care au o caracteristică comună: nu reprezintă titluri internaționale, ci concepte fabricate, botezate și lansate la noi, chiar dacă de un editor străin. O doză de creativitate există și acolo – dar câtă? Sunt astfel de reviste – de găsit și la Edipresse, și la Sanoma, și în alte locuri – maimuțăreli ale modelor internaționale sau rezultatul unei gândiri temeinice și al consecvenței în aplicarea acesteia?

Există exemple mai puțin onorabile, dar de succes, de așa-zisă creativitate românească de media. E vorba, de pildă, de televiziunile de manele ale lui Silviu Prigoană. Rizibil cum e, pe alocuri, Prigoană taie facturi și la maneliști, și la cabliști, pentru Etno TV și Taraf TV, ceea ce înseamnă un business de succes, în care nu promovează valori, dar nici nu face matrapazlâcuri. Toată treaba e transparentă și bine fiscalizată. Rareș Gărduș, asociatul lui, anunța chiar, în “Evenimentul zilei”, tarifele pentru apariții pe astfel de posturi: între 4 și 25 de euro fără TVA, invers proporțional cu cota manelistului, mult mai mult decât se vehicula în legătură cu artiștii “onorabili” de dance, difuzați pe posturi muzicale cu aceleași ghilimele. Ar putea părea că în lipsa unei idei precum CNN, YouTube sau The Sun, ne putem lăuda măcar cu întreprinderile de manele ale lui Prigoană. Însă cine s-a plimbat cât de puțin prin Balcani a aflat despre fenomenul Pink TV, din Serbia, de faptul că manelele se numesc acolo turbo-folk sau cialga, la bulgari. Cu alte cuvinte, nici în privința acestui hibrid cultural nu suntem primii. Poate că Prigoană s-a inspirat de la sârbi sau, poate, i-a venit aceeași idee într-un moment și loc apropiat. Oricum, raportarea la model e de astă dată balcanică și nu occidentală.

Pe Internet, lucrurile sunt mai simple: se copiază un concept, eventual cu copy și paste la html, la diferite alte bucățele de cod, și se lansează o variantă locală, simetrică. Ideile-bombă sunt câteva. Dacă ne gândim la Web 2.0, ar putea fi vorba de video sharing, bloguri, wiki și collective tagging. A făcut cineva mai mult de atât? Probabil că nu. Dar Silviu Biriș, cu al său Trilulilu.ro, are o percepție mult mai bună decât Călin Fusu, cu Video.Neogen.ro. Este vreunul dintre cei doi inovator? Și dacă nu – trebuie blamat unul și detestat altul?

Enumerarea de mai sus e, desigur, incompletă. Însă putem observa că întrebarea conținută în tema concursului – cine a inovat în media românească? – are, și în comentariile concurenților, și mai sus, un răspuns de felul: “Succesele (și nu inovațiile!) din media românească au fost cutare și cutare.” De fiecare dată, succesul s-a legat de un trend internațional sau altul. A fost vorba de oameni luminați, care, aproape singuri sau într-o organizație multinațională, au știut să vină cu ideea potrivită la momentul potrivit. Și, în plus, mail ales, să găsească o echipă dedicată, cu care să o pună în aplicare consecvent și cu aspirații către un cuvânt-obsesie al lui Adrian Sârbu: “excelență”.

O scotoceală prin istoria eșecurilor din media românească arată că acestea s-au legat mai curând de idei “originale”, foarte “românești”, de “creativitate” nedisciplinată, nesusținută de forță investițională, de orgoliul de a fi primul, de indiferența și neștiința în materie de trenduri internaționale sau de povești de succes locale. Cu alte cuvinte, de o obsesie a localismului (“noi, românii, suntem altfel”), contraproductivă și în alte domenii. Piața românească de media are într-o oarecare măsură același statut cu însăși România: e undeva, la marginea hărții Europei, și trebuie să-și asume acest statut periferic. Există și un beneficiu – chiar dacă o privare de orgoliu creativ – în acest statut, fiindcă ideile care se pot testa la noi sunt de regulă verificate în alte părți. În 2007, media românească mai are încă destule notiție de luat de la marile grupuri de-afară, dar și de la oamenii-idee care apar tot mai des în new media. Există o singură componentă neonorabilă în acest tip de inspirație: aceea de a nu face o reverență – fie ea citare ca sursă sau orice altceva – către modelul la care te raportezi. Însă cât timp modelul e asumat și legile referitoare la proprietatea intelectuală sunt respectate, aplauzele pentru succes pot fi la fel de puternice.

Mai sunt ani până când România va deschide un drum de felul ziar gratuit, televiziune de nișă sau site Web 2.0. Deocamdată, plini de glorie și bani sunt cei care au deschis drumuri la noi, pornind de la precedente existente afară, cu ingrediente de creativitate dar mai ales de știință și consecvență autohtonă. Probabil că astfel de concepte noi vor putea apărea de-abia după ce vom avea cel puțin bun-simț în toate compartimentele unui business legat de comunicare, de la ideea de produs media, la distribuție, politică de resurse umane, marketing, management financiar și toate celelalte. Acum, suntem cum se spune doar niște pitici – unii detestabili, alții simpatici – pe umerii unor uriași.

P.S.: Ceea ce am scris mai sus e cu totul altceva decât lucrurile despre care voi vorbi la “Ziarele și new media în dialog cu viitorul”, joi, la Howard Johnson. Tema mea e “Agregatorul de știri și producătorii tradiționali de conținut”, de la ora 17.05. Totuși, se leagă: știți despre războiul dintre Google News și ziarele clasice ș.a.m.d. Cine nu va fi în sală o să găsească prezentările la Media-Institute.BlogSpot.com, după conferință.

5 thoughts on “Până la urmă, care-s inovatorii în media românească?”

  1. sa fie formula as un produs 100% romanesc? eu personal nu imi aduc aminte de ceva similar in afara. altfel, cred ca e cam tarziu sa inventam roata. pina la urma e ok sa respecti reteta originala care a avut succes, eventual sa o adaptezi la publicul tau.

  2. Maria: da, uitasem – deși am dat-o în repetate rânduri de exemplu de succes românesc de presă. Ideea Sânzianei Pop. Care, de altfel, nici nu vrea să vândă. Ultima dată când m-am interesat, revista era pe descendentă, fiindcă n-avea marketing, publicitatea se cumpăra pe luni de zile în avans și așa mai departe – cu alte cuvinte, chestiuni de marketing, extra-editoriale. Știu din sursă sigură că patronul unui mare grup de media a venit în România personal, pentru ca să se întâlnească cu Sânziana Pop. Sânziana aproape că n-a ajuns la întâlnire, după care a declinat politicos oferta, explicând că e un business construit din televizoarele color din casă, vândute de owneri, la începutul anilor ’90.

    Pe o piață pe care toată lumea se grăbește să-și facă “exitul”, oamenii care vând mai (prea) târziu sunt oricum de admirat.

  3. Ca unul care a lucrat la primele numere din Catavencu (nu spui cine, persoana neinsemnata!) va corectez: primul patron a fost Ovidiu Nacu, nu Octavian Nacu. Memoria v-a jucat o festa 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *