Până la urmă, care-s inovatorii în media românească?

Proaspăt încheiat, concursul de comentarii cu tema “Inovaţia în media românească după 1989” de pe “Media lui Comanescu” permite câteva concluzii asupra temei alese, una dificilă în mod premeditat.

Niciunul din cei 12 concurenţi nu a găsit un moment inovativ, pe care să-l aprecieze, fără rezerve, în cei 17 ani de media din România. După părerea mea, asta nu înseamnă că avem de-a face cu “12 oameni furioşi”, contestatari, ci că, pur şi simplu, subiectul de discuţie e unul spinos. Altfel spus, că în chestiunea asta au mai curând dreptate.

Visul devenit realitate şi apoi autopastişă al lui Adrian Sârbu – Pro TV-ul anilor ’90 – e un simptom care atestă situaţia, amintit de mai mulţi concurenţi de altfel. Se ştie că de la 1 decembrie 1995 Pro TV-ul a devenit aspiraţie, universitate, sursă de bani, biserică şi multe altele pentru români. Ceva din dezamăgirea cu care sunt întâmpinate ultimele noutăţi Pro vine de altfel şi din retrogradarea televiziunii la statutul ei normal, de business lucrativ, în România. La evenimentele din decembrie 1989 a fost centru de putere, – Televiziunea Română Liberă -, iar în 1996-1998, la Pro TV, a căpătat toate atributele magice de mai sus. Interesant e însă faptul că “fenomenul Pro”, “generaţia Pro” sau “spiritul Pro” a fost un curent social pornit de la nişte repere externe, o aşa-numită “televiziune în stil american”. Cu alte cuvinte, Adrian Sârbu are meritul incontestabil de a fi schimbat decisiv peisajul media, dar pe baza unor idei de import. Puţină lume îşi mai aminteşte de pildă că Andreea Esca, Adriana Muraru, Andreea Berecleanu şi celelalte vedete Pro de primă generaţie aveau în acele vremuri o intonaţie ce părea nefirească, la lectura prompterului, datorită stagiilor de pregătire în străinătate. Un Radu Cazan, care azi sună exotic pe Antena 3, era pe vremea aceea ceva apropiat de normă. Ideile “americane” se datorau pe atunci unor oameni de felul Marshei Greenberg, chiar dacă Pro TV nu a avut o susţinere internaţională tipică, dat fiind faptul că CME, acţionarul străin, însemna în ultimă instanţă un venture pornit din banii câştigaţi de Estee Lauder din industria de frumuseţe, şi nu un grup străin de media cu credenţiale.

Cu alte cuvinte, Pro-ul a fost un succes românesc, pornit de la nişte repere străine. Era o inovaţie sau o adaptare reuşită? Trebuie Adrian Sârbu aplaudat pentru ceea ce a dat românilor sau blamat pentru “copy&paste”?

Un alt exemplu pozitiv a fost traseul “Academiei Caţavencu”, o revistă despre care am putea spune că este “românească”. Brăduţ Ulmanu, profesor de jurnalism dar mai ales un om care a debutat în presă acolo, la începutul anilor ’90, îşi aminteşte însă că pe vremea când patronii revistei erau Octavian şi Irina Nacu, “caţavencii” se raportau la “Le canard enchaîne” ca la o publicaţie-soră. Deci a existat şi acolo un model, chiar dacă traseul ulterior al revistei a fost în răspărul regulilor occidentale. Asta se poate constata şi uitându-ne la momentul când “Academia Caţavencu” a decis să introducă reclamă în paginile proprii.

M-a mirat faptul că nu s-a vorbit mai deloc, în textele concurenţilor, despre Ion Cristoiu şi al său “Evenimentul zilei”, lansat ca tabloid avant la lettre, dar cu o componentă de bogăţie şi relevanţă informaţională astăzi uitată. Poate că povestea e prea veche, dar cei care lucram la vremea respectivă la diferite gazete ne amintim că făcătorul de gazete controversat astăzi a măturat piaţa presei româneşti ca o furtună, oricât strâmbau din nas ziariştii “serioşi”. Era al dracului de greu să ţii pasul, ca ziarist de Senat, cu Aura Alexa Ioan şi Cornelia Dimofte, de pildă, sau să afli mai repede şi mai bine decât oamenii lui Cristoiu ce s-a întâmplat cu Ioan Luchian Mihalea – performanţă pe care secţia Ancăi Oegar a reuşit-o, totuşi, la “Ora”, ziarul la care lucram atunci. Şi totuşi: toată lumea zice, iar Ion Cristoiu nu a contrazis pe nimeni, că “Bulina” era inspirată din presa de tiraj a României interbelice. Din nou: inovaţie, raportare la model, adaptare lipsită de onestitate?

Exemple de astfel de inovaţii, în old media, se găsesc în cele mai neaşteptate locuri. Mama know-how-ului internaţional în materie de presă din România, adică Ringier, are câteva puncte luminoase în istorie. Unul dintre ele este “Libertatea”, tabloid realizat după modelul “Blick” şi cu sprijinul unui excepţional consultant străin, pe nume Peter Prior. Echipa românească a găsit însă ritmul potrivit pentru piaţa noastră şi, mai ales, a ştiut să fie prietenoasă cu vedetele despre care vorbea şi să ofere cititorilor un discurs lejer, relaxat, fără note yellow, răutăcioase, frustrate. Tehnicile de tip paparazzo nu au prea funcţionat în România, ca dovadă săptămânalele din această clasă, care nu au impresionat prea tare publicul. Echipa Halpert are meritul de a fi aşezat ziarul pe acest făgaş, pare-se atât de bun, încât şi “Click!”, gazeta făcută de această echipă la “Adevărul”, s-a dus peste 50.000 de exemplare vândute. Ringier a mai dat şi “Unica” şi “TV mania”, două reviste care i se datorează lui Claudiu Şerban, şi care au o caracteristică comună: nu reprezintă titluri internaţionale, ci concepte fabricate, botezate şi lansate la noi, chiar dacă de un editor străin. O doză de creativitate există şi acolo – dar câtă? Sunt astfel de reviste – de găsit şi la Edipresse, şi la Sanoma, şi în alte locuri – maimuţăreli ale modelor internaţionale sau rezultatul unei gândiri temeinice şi al consecvenţei în aplicarea acesteia?

Există exemple mai puţin onorabile, dar de succes, de aşa-zisă creativitate românească de media. E vorba, de pildă, de televiziunile de manele ale lui Silviu Prigoană. Rizibil cum e, pe alocuri, Prigoană taie facturi şi la manelişti, şi la cablişti, pentru Etno TV şi Taraf TV, ceea ce înseamnă un business de succes, în care nu promovează valori, dar nici nu face matrapazlâcuri. Toată treaba e transparentă şi bine fiscalizată. Rareş Gărduş, asociatul lui, anunţa chiar, în “Evenimentul zilei”, tarifele pentru apariţii pe astfel de posturi: între 4 şi 25 de euro fără TVA, invers proporţional cu cota manelistului, mult mai mult decât se vehicula în legătură cu artiştii “onorabili” de dance, difuzaţi pe posturi muzicale cu aceleaşi ghilimele. Ar putea părea că în lipsa unei idei precum CNN, YouTube sau The Sun, ne putem lăuda măcar cu întreprinderile de manele ale lui Prigoană. Însă cine s-a plimbat cât de puţin prin Balcani a aflat despre fenomenul Pink TV, din Serbia, de faptul că manelele se numesc acolo turbo-folk sau cialga, la bulgari. Cu alte cuvinte, nici în privinţa acestui hibrid cultural nu suntem primii. Poate că Prigoană s-a inspirat de la sârbi sau, poate, i-a venit aceeaşi idee într-un moment şi loc apropiat. Oricum, raportarea la model e de astă dată balcanică şi nu occidentală.

Pe Internet, lucrurile sunt mai simple: se copiază un concept, eventual cu copy şi paste la html, la diferite alte bucăţele de cod, şi se lansează o variantă locală, simetrică. Ideile-bombă sunt câteva. Dacă ne gândim la Web 2.0, ar putea fi vorba de video sharing, bloguri, wiki şi collective tagging. A făcut cineva mai mult de atât? Probabil că nu. Dar Silviu Biriş, cu al său Trilulilu.ro, are o percepţie mult mai bună decât Călin Fusu, cu Video.Neogen.ro. Este vreunul dintre cei doi inovator? Şi dacă nu – trebuie blamat unul şi detestat altul?

Enumerarea de mai sus e, desigur, incompletă. Însă putem observa că întrebarea conţinută în tema concursului – cine a inovat în media românească? – are, şi în comentariile concurenţilor, şi mai sus, un răspuns de felul: “Succesele (şi nu inovaţiile!) din media românească au fost cutare şi cutare.” De fiecare dată, succesul s-a legat de un trend internaţional sau altul. A fost vorba de oameni luminaţi, care, aproape singuri sau într-o organizaţie multinaţională, au ştiut să vină cu ideea potrivită la momentul potrivit. Şi, în plus, mail ales, să găsească o echipă dedicată, cu care să o pună în aplicare consecvent şi cu aspiraţii către un cuvânt-obsesie al lui Adrian Sârbu: “excelenţă”.

O scotoceală prin istoria eşecurilor din media românească arată că acestea s-au legat mai curând de idei “originale”, foarte “româneşti”, de “creativitate” nedisciplinată, nesusţinută de forţă investiţională, de orgoliul de a fi primul, de indiferenţa şi neştiinţa în materie de trenduri internaţionale sau de poveşti de succes locale. Cu alte cuvinte, de o obsesie a localismului (“noi, românii, suntem altfel”), contraproductivă şi în alte domenii. Piaţa românească de media are într-o oarecare măsură acelaşi statut cu însăşi România: e undeva, la marginea hărţii Europei, şi trebuie să-şi asume acest statut periferic. Există şi un beneficiu – chiar dacă o privare de orgoliu creativ – în acest statut, fiindcă ideile care se pot testa la noi sunt de regulă verificate în alte părţi. În 2007, media românească mai are încă destule notiţie de luat de la marile grupuri de-afară, dar şi de la oamenii-idee care apar tot mai des în new media. Există o singură componentă neonorabilă în acest tip de inspiraţie: aceea de a nu face o reverenţă – fie ea citare ca sursă sau orice altceva – către modelul la care te raportezi. Însă cât timp modelul e asumat şi legile referitoare la proprietatea intelectuală sunt respectate, aplauzele pentru succes pot fi la fel de puternice.

Mai sunt ani până când România va deschide un drum de felul ziar gratuit, televiziune de nişă sau site Web 2.0. Deocamdată, plini de glorie şi bani sunt cei care au deschis drumuri la noi, pornind de la precedente existente afară, cu ingrediente de creativitate dar mai ales de ştiinţă şi consecvenţă autohtonă. Probabil că astfel de concepte noi vor putea apărea de-abia după ce vom avea cel puţin bun-simţ în toate compartimentele unui business legat de comunicare, de la ideea de produs media, la distribuţie, politică de resurse umane, marketing, management financiar şi toate celelalte. Acum, suntem cum se spune doar nişte pitici – unii detestabili, alţii simpatici – pe umerii unor uriaşi.

P.S.: Ceea ce am scris mai sus e cu totul altceva decât lucrurile despre care voi vorbi la “Ziarele şi new media în dialog cu viitorul”, joi, la Howard Johnson. Tema mea e “Agregatorul de ştiri şi producătorii tradiţionali de conţinut”, de la ora 17.05. Totuşi, se leagă: ştiţi despre războiul dintre Google News şi ziarele clasice ş.a.m.d. Cine nu va fi în sală o să găsească prezentările la Media-Institute.BlogSpot.com, după conferinţă.

  1. maria coman Reply

    sa fie formula as un produs 100% romanesc? eu personal nu imi aduc aminte de ceva similar in afara. altfel, cred ca e cam tarziu sa inventam roata. pina la urma e ok sa respecti reteta originala care a avut succes, eventual sa o adaptezi la publicul tau.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Maria: da, uitasem – deşi am dat-o în repetate rânduri de exemplu de succes românesc de presă. Ideea Sânzianei Pop. Care, de altfel, nici nu vrea să vândă. Ultima dată când m-am interesat, revista era pe descendentă, fiindcă n-avea marketing, publicitatea se cumpăra pe luni de zile în avans şi aşa mai departe – cu alte cuvinte, chestiuni de marketing, extra-editoriale. Ştiu din sursă sigură că patronul unui mare grup de media a venit în România personal, pentru ca să se întâlnească cu Sânziana Pop. Sânziana aproape că n-a ajuns la întâlnire, după care a declinat politicos oferta, explicând că e un business construit din televizoarele color din casă, vândute de owneri, la începutul anilor ’90.

    Pe o piaţă pe care toată lumea se grăbeşte să-şi facă “exitul”, oamenii care vând mai (prea) târziu sunt oricum de admirat.

  3. maria coman Reply

    nici eu nu am mai citit demult, dar imi aduc aminte de interviurile din revista care erau chiar misto.

  4. Liviu Reply

    Ca unul care a lucrat la primele numere din Catavencu (nu spui cine, persoana neinsemnata!) va corectez: primul patron a fost Ovidiu Nacu, nu Octavian Nacu. Memoria v-a jucat o festa 🙂

Post your thoughts