Ştiu că la ora asta toţi analiştii de prin studiouri îşi dau ochii peste cap pe tema situaţiei din PDL, dar mie ştirea politică a zilei mi se pare faptul că Dan Diaconescu rupe lanţurile sau crawl-urile alea de care se legase de scaunul de la OTV, devenit adăpost vremelnic pentru el de când CNA l-a sancţionat cu înjumătăţirea licenţei (oprirea OTV de la sfârşitul lui septembrie) pentru publicitate politică mascată pe faţă.
Am primit azi mai multe întrebări şi invitaţii ca să spun ce cred de toată povestea; ca să nu mă repet, am refuzat vreo două. Cum din “Evenimentul zilei” nu se prea înţelege în ce ordine-am spus ce-am spus, postez aici.
Înjumătăţirea licenţei este consecinţa logică a unui meci pe care Dan Diaconescu îl are de ani de zile cu CNA-ul. Nu se cheamă neapărat că meciul a fost câştigat de CNA, fiindcă prin toamna lui 2008, când Diaconescu a mai avut un conflict cu aceeaşi instituţie, circula scenariul conform căruia în caz de oprire a licenţei OTV realizatorul se va “retrage-n munţi”, pe DDTV. În mod mirific, termenul de încetare a emisiei pică fix cum nu se poate mai bine, adică în octombrie, în pre-campanie electorală, presupunând că alegerile parlamentare sunt pe la jumătatea lui noiembrie, aşa cum ar trebui. Liber de contractul cu sine însuşi de la OTV, unde trebuia să-şi petreacă o treime din viaţă, Diaconescu va putea ţopăi ca o libelulă de la un post de televiziune la altul, în calitate de invitat, aşa cum a şi început să fie cultivat de Realitatea TV, desigur că din motive de rating. În campanie, va beneficia în virtutea legii sau a uzanţelor consfinţite, de timpi de emisie la fel cu celelalte partide, măcar pe posturile publice, aşa încât va putea să transforme tot acest balamuc într-o scenă personală de dimensiuni mai mari şi decât drăcia de pe care a cântat Rolling Stones la Bucureşti.
Un scenariu posibil e deci ca Diaconescu să lase OTV-ul să piardă viteză şi să se facă luntre şi punte ca să bage DDTV-ul “cât mai în pachetul de bază” al cabliştilor. În funcţie de blocul politic cu care se va alia, va putea fi văzut pe o anumită parte a posturilor, mai ales – şi din nou – ca invitat.
Cu alte cuvinte, dacă tai o râmă în două nu obţii o râmă moartă, ci mai multe râme.
Acuma, sper să nu se supere pe mine Dan Diaconescu pentru că l-am făcut râmă. Nu e deloc râmă. Doamnele şi domnii ăia care fac agitaţie prin PDL şi au încă pâinea şi cuţitul în mână o să vadă mai la toamnă de ce.
În lipsă de altă ilustraţie mai bună:
Rolling Stones la Bucureşti
Mai multe la OTV, unde în momentul ăsta e ditamai balamucul, se pune de-o revoluţie. Bine că e la concurenţă cu Master Chef şi Dan Negru.
Week-endul trecut, Realitatea TV a adus în propriile studiouri o echipă de fotbal (cu tot cu rezerve) de politicieni, pe care i-a aşezat, pe rând, pe scaunul prezentatorului sau al moderatorului. Proiectul s-a numit Politicienii devin jurnalişti, iar o bună parte din invitaţi s-au achitat de job surprinzător de bine; lucrurile au devenit pe alocuri chiar amuzante, ca atunci când Toader Paleologu se plângea [video, pe la minutul 1:20], amărât, că nu e lăsat să prezinte meteo. De ce a creat toată povestea o senzaţie uşor inconfortabilă, că lucrurile sunt cam în neregulă? {Mai mult…}
Am vreo 4900 şi ceva de prieteni pe Facebook, pe care i-am strâns până acum câteva luni sau un an; pe cei mai mulţi nu-i cunosc, dar le-am dat add din politeţe şi fiindcă, de ce să mint, îmi convenea şi îmi convine: la mai mulţi prieteni poţi în principiu promova linkuri şi altele mai bine.
Contul meu de pe Facebook
În momentul de faţă, în România, Facebook-ul e probabil cea mai deşteaptă expresie a Web 2.0. Vezi acolo oameni care au evitat alte zone ale netului, făcând lucruri pline de sens sau amuzante. E şi motivul pentru care evenimentele din Piaţa Universităţii, de la începutul acestui an, s-au propagat mai degrabă pe Facebook decât pe blogosferă sau Twitter. Şi e la fel de bine motivul pentru care, de unde reţeaua nu mă atrăgea, îmi petrec zilnic între câteva şi câteva zeci de minute acolo. E clar de ce am început să nu mai văd reţeaua ca pe o cutie de rezonanţă pentru ceea ce am de spus sau pentru linkurile pe care le am de diseminat.
După ce anii trecuţi mă interesase să cresc cât mai repede, acum mă interesează mai tare calitatea relaţiilor. Nu cred în listele (clasificările) Facebook, dar am vrut să rămân sub 5.000 de prieteni, limita la care te opreşti şi îţi poţi transforma contul în pagină de personalitate. E oarecum diferenţa dintre narrowcasting, relaţie personală, şi broadcasting, comunicare de tip clasic (oricât ar fi ea pe o reţea socială). Contul personal e bidirecţional, presupune reciprocitate şi relaţii cu încărcătură umană, faţă de pagina de personalitate/firmă/produs/blog, care e unidirecţională şi seamănă mai degrabă a comunitate de fani, pregătită la injecţii de comunicare obişnuite, decât a cerc de cunoştinţe propriu-zise, cu care porţi o conversaţie. Asta înseamnă că am început să dau unfriend pentru ca să pot da add, unora din oamenii care îmi propun asta. Mai întâi, câteva motive pentru care dau unfriend: {Mai mult…}
Avem preţ de copertă (12 RON), avem abonamente, avem di tăte Nu vrea nimeni să se-mbogăţească, dar cum multă lume cerea revista, iar nr. de exemplare gratuite era limitat, am deschis o uşă. Mulţumesc tuturor celor pe care i-a interesat.
Ministru de externe în cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu a devenit cunoscut acum vreo 10 ani, după ce, în 2000, se făcuse secretar de stat în acelaşi minister pe care îl conduce acum. Între aceste date, a pendulat de la Externe la Justiţie şi de la PSD la UNPR cu graţie şi sex appeal. Cum a făcut el asta? Şi la ce fel de viitor îl predispune?
După studii de drept şi diferite poziţii deţinute în organisme internaţionale ca Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa sau Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, Cristian Diaconescu a apărut în prima linie a politicii în martie 2004, ca ministru în guvernul Năstase care îşi trăia ultimele luni, pe un val de nepopularitate care a dus PSD la pierderea prezidenţialelor şi, ulterior – prin majoritatea non-PSD creată de Traian Băsescu – şi a guvernării. {Mai mult…}
Mă bucur că o tendinţă despre care am scris de câteva ori (aici, aici, aici, printre altele) a început să pătrundă şi în România: infograficele de net. Vizualizarea datelor e o problemă care ne preocupă şi la The Industry, vezi pe site exemple ca ăsta, în lipsa ediţiei de print la care vă puteţi abona), dar are de-a face şi cu aplicaţii de iPad sau site-uri în ascensiune ca Pinterest (contul meu). În orice caz, TradeAds a făcut un studiu cu concluzii surprinzătoare legate de net şi a ales şi o modalitate inedită de prezentare (click pentru mărire):
Utilizatorul român de internet
Sau în cuvinte, aşa cum se vede în comunicatul de presă TradeAds: {Mai mult…}
Ziarul Puterea mi-a trimis câteva întrebări referitoare la credibilitate şi capacitatea de a impune mesaje a mass media, în 2012. Articolul în care a folosit răspunsurile e aici. Postez mai jos şi răspunsurile, din care Puterea a folosit o parte mai mică, aşa cum face orice ziar.
Cum apreciaţi relaţia dintre televiziunile de ştiri – presa de internet – presa tipărită – radiouri din punctul de vedere al capacităţii de transmitere/impunere a unui anumit mesaj?
Avem în primul rând o diferenţă de viteză. Televiziunile de ştiri şi presa de internet vin primele, apoi tema e reluată de presa tipărită. Tradiţional, radioul era cel mai rapid mediu, dar în România, în materie de informaţie, se bazează mai mult pe agenţii de presă şi nu e un jucător dominant.
Presa scrisă vine în urma tuturor şi, de ani de zile, nu prea ştie ce să facă {Mai mult…}
Nu vrea nimeni să se-mbogăţească, dar cum multă lume cerea revista, iar nr. de exemplare gratuite era limitat, am deschis o uşă. Mulţumesc tuturor celor pe care i-a interesat.
