Orori cu câini și victime

Pozele cu orori au început să circule și pe Facebook-ul românesc. Sunt, mai ales, două: imaginea copilului omorât de câini și cea a unui câine mutilat. Prima e pusă, re-pusă și răs-pusă în circulație de cei care cred că maidanezii trebuie eutanasiați, a doua, de cei care cred că nu trebuie să te atingi de ei. Războaiele se poartă azi cu imagini, și nu între țări, ci între triburi virtuale.

Din fericire, suntem în Dilema veche și nu am de gând să vi le arăt, ajunge că vă povestesc despre ele. Ce vor de la noi cei care bombardează cu aceste imagini? Evident, să ne convingă de cruzimea taberei adverse. Ce obțin? La fel de evident, un dezgust care se transformă în cele din urmă în indiferență. Oricine s-a ocupat la modul cât de cât profesionist de o campanie caritabilă știe un lucru simplu legat de comunicare: astfel de imagini nu funcționează în sensul dorit. Ororile expuse manifest provoacă un fel de blocaj mental. Există studii care au arătat că etichetele înspăimântătoare de pe pachetele de țigări au o eficiență apropiată de zero în materie de renunțat la fumat, putem specula cel mult că se înfig în subconștient și provoacă anxietăți mai generale. La fel, în media există legi scrise și nescrise care spun că nu ai voie să dai imagini cu cadavre, iar atunci când astfel de imagini apar, asta se întâmplă de regulă în tabloide și televiziunile de joasă speță.

Dar, atunci, de ce apar și mai ales re-apar câinele mutilat și copilul mort pe jovialul, pudicul, popularul, mediocrul Facebook? Despre copil circulă informații că ar fi o campanie premeditată, aici nu ne interesează asta, ci faptul că s-a propagat. Cei care colportează ambele imagini dau în primul rând dovadă de naivitate, nu știu regula de mai sus, cu “e prea mult”. În plus, viralitatea online e ca memetica unei conversații de zi cu zi. Dacă ți s-a întâmplat ceva scârbos sau auzi despre o boală incurabilă, te eliberezi dând mai departe. Dar, în fine, ca să ajung la ceea ce mă preocupă în întreaga poveste: oamenii care le răspândesc au convingeri puternice și militează pentru ele. Probabil, nu sunt îngrijorați de reacția negativă a adversarilor sau a indiferenților, fie și numai pentru că nu se conving, nemijlocit și imediat, de acest gen de reacție Fiecare iterație a fiecărei poze are sub ea un cor de comentarii dezolate din partea tovarășilor de convingeri, în care opozanții nu prea îndrăznesc să fluiere, deoarece corul se transformă imediat în bandă pusă pe cafteală. În lipsă de altceva mai bun, poza cu câinele solidarizează și catalizează susținătorii aceluiași crez, care, probabil, vor împărtăși (așa ar trebui să se traducă “share”?) și ei, mai departe, într-un gest de comuniune virtuală. La fel și cu cea cu câinele, dar pentru crezul celălalt.

Sună cunoscut? Sigur, e ca bătălia dintre Antena 3 și B1, dintre Badea și Banciu, tonomate și deontologi, postacii PSD și postacii PDL. Sunt polemici care nu sunt polemici, ci discursuri paralele, în care adepții necondiționați se tăvălesc ca într-o mocirlă călduță, regeneratoare, spre folosul propriu și al emulilor. Spre deosebire de colportorii de poze de pe Facebook, unii din actorii noștri publici fac asta la modul interesat, fie pe bani, fie fiindcă li se comandă s-o facă. Dar curentele de opinie (mai precis ar fi să le spunem ape mâloase, stătute) în care se bălăcesc conțin și molecule la fel de inocente ca militanții din rețea.

În acest punct, persoanele de față – autorul și dumneavoastră, cititorii lui – încep să se simtă excluse din balamuc și, deci, confortabil. E însă cazul să ne aducem aminte: militanții sunt prietenii noștri. Și nu în sensul lax pe care îl dă Facebook cuvântului. Am prieteni fizici, apropiați, care sunt convinși fie că trebuie să scăpăm de toți câinii vagabonzi din București, fie că trebuie să-i salvăm in corpore. Ce ne desparte pe noi, de prietenii noștri cu convingeri? Suntem mai raționali? Poate că da. Dar mai corect ar fi să spunem că nu avem trăiri afective la fel de puternice despre câini. În ultimul timp, nu am fost nici mușcați de ei și nici nu i-am avut în grijă, ca să ne atașăm de ei ca de niște supra-mini-oameni.

Violența vizuală la care a ajuns polemica referitoare la maidanezi are poate și un motiv extern: dezbaterea ascunsă undeva, sub protestele referitoare la exploatarea de la Roșia Montană. Proteste care au un halo pacifist, ceea ce duce cu gândul la ideea că un anumit gen de agresivitate trebuia să se disipe într-o altă temă. Dar, mai ales, aceeași violență simbolică e un exemplu foarte bun despre felul cum se pot acutiza lucrurile atunci când preopinenții sunt oameni cumsecade în fond, dar prea emoționali sau prea convinși pe o anumită temă.

Ne-am putea consola cu faptul că, în ziua de azi, avem rețele sociale, imagini și bucăți de cod de calculator cu care să ne agresăm reciproc. Bâtele preistorice sunt mai contondente, e drept. Dar, în absența lor, impactul emoțional pe care îl au surogatele virtuale rămâne încă să fie studiat.

Articol scris pentru ediția de joi, 10 octombrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts