Noi, robotul

Curiosity, robotul care a amartizat pe 6 august, e şi el om. A greșit ținta cu mai bine de doi kilometri şi își târâie cu greu cele vreo 900 de kilograme pe suprafața roșie și neprimitoare a vecinei noastre. Are în schimb o mulțime de ochi și de brațe, un scop constând în multe alte scopuri, determinarea de a le realiza și calitatea de a se plia pe situațiile apărute. Sună caraghios, dar de unde, totuși, atributele omenești? 

[[UPDATE: Citiți la sfârșitul articolului câteva precizări tehnice trimise de Marius Badragan]]

Într-o conferință despre cyborgi, ținută la Vancouver prin 2003, William Gibson, profetul SF, vorbește despre ceva greu de tradus, dar ușor de înțeles, anume jet lag marțian. E vorba de răul provocat de arderea rapidă a distanțelor, care nu se mai potrivește cu ritmul de somn din punctul de sosire. Româna, cu toleranța ei pentru neologisme care nu spun nimic dacă nu vin la pachet cu un paragraf de explicații, ne-ar lăsa să numim această realitate, cunoscută oricui a zburat de la București la Londra, desincronoză.

Dar de ce-ar avea Curiosity desincronoză? Zice Gibson: “Asta pățești dacă manevrezi una din acele șandramale pe roți, împânzite de antene radio, dintr-un fotoliu confortabil aflat într-o bază spațială din California. Literal. Operatorii din California au fost primii care au simțit pe pielea lor jet lag-ul marțian. În sensul în care descriu eu lucrurile, ar trebui să-i numim primii oameni de pe Planeta Roșie. Spoliați de recunoaștere de bătrâna școală a literalismului uman.”

Deci, până la urmă, nu robotul, ci omul care-l manevrează are rău de distanță – sau cum s-o fi numind în română jet lag-ul? Da, dar nu îi știm numele, în sensul stării civile. În sensul vag, al cunoașterii la care ajungem dând câteva clicuri rapide pe site-urile de știri (că presa românească e mult mai preocupată de Oana Zăvoranu), avem acest nume. Aproximativ, dar operațional: din nou, Curiosity.

Asta fiindcă vorbim despre un ansamblu om-mașină, și, v-ați dat seama deja, de aici vin toate însușirile omenești ale lui Curiosity. Probabil că din motive de eroare umană a aterizat robotul puțin brambura, fiindcă NASA consideră abaterea de 1,5 mile “o performanță”. Posibil să fie și praful cosmic, vânturile solare, cine știe ce fenomen aleatoriu. Dar de ce ar fi așa o mare scofală niște mânuitori amețiți de roboți din California? Sau roboții pe care-i mânuiesc ei? Tocmai, că nu e, spune Gibson, și la asta se referă cu literalismul. În conferința despre cyborg din 2003, scriitorul zice că omenirea a făcut greșeala de a-și imagina, prea multă vreme, omul-mașină ca pe ceva foarte antropomorf. De fapt, el există de multă vreme. În sens larg, cam de când e om, deoarece cam pe-atunci și-a prelungit mâinile cu un băț sau un ciob de silex. În sens restrâns, cibernetic, de câteva zeci de ani, de când ne-am putut prelungi cu ajutorul mașinii simțurile, capacitățile aritmetice, memoria, abilitatea de a pipăi lucruri la mare distanță, fie și numai cu mouse-ul. Sau, mai nou, cu buricele degetelor, pe iPad.

Mai zice undeva Gibson că a băga cuiva în cap o bucată de siliciu e o socoteală păguboasă din punct de vedere ingineresc – dacă nu e vorba de Cornel Constantiniu și al său Parkinson, ar fi de adăugat. E mai comod să ții bucata de siliciu în buzunar, mai ales în ultima vreme. În telefonul mobil, portofelul cu carduri și așa mai departe.

Cu alte cuvinte, Curiosity-marțianul diferă de noi, ceilalți cyborgi, mai mult la modul exterior. Aduce mai degrabă cu mașinile dușmănoase din Războiul Lumilor al lui Wells, mai ales dat fiind locul pe unde se-nvârte, dar e călărit de marțieni ca noi, cei de la NASA, cu jet lagul. Călărit la modul virtual, fiindcă nu are hățuri și șa. Sau le are, dar mai altfel. Șaua e un fotoliu de la NASA, iar hățurile sunt făcute din unde radio, lungi de vreo 225 de milioane de kilometri.

Ochii lui Curiosity sunt în număr de șase. Doi dintre ei se cheamă MastCam, sunt pe un catarg și folosesc la o mulțime de lucruri. Mai e o drăcie care vaporizează roci ca să detecteze spectrul creat, numită ChemCam, și alte patru camere mai mici, NavCam-urile, care îl ajută pe Curiosity să se miște pe solul denivelat ca o șosea românească. Picioarele sunt în număr de șase și arată mai degrabă ca roțile. Fiindcă nu suntem chiar copii, o să mă opresc aici cu analogia și o să închei cu cel mai interesant atribut al lui Curiosity, care e chiar numele. Cine l-a botezat (sau a botezat-o)? O adolescentă pe nume Clara Ma, care a câștigat, cu un eseu, un concurs pentru nume, concurs la care au mai participat vreo 9.000 de persoane. Botezul s-a petrecut în 2009, cu doi ani înainte de nașterea lui Curiosity, iar marțienii dinaintea lui Curiosity s-au numit Spirit sau Opportunity.

Deși lucrurile nu s-au desfășurat tocmai ca la biserica de cartier, cu slujbă și cristelniță, iar numele e necanonic, remarcăm încărcătura umană. “Curiosity” sună ezitant și în același timp curajos, însușiri pe care cu greu le-ai putea pune pe seama unei simple șandramale, cum îi zicea Gibson.

Rămâne doar să ne gândim ce se va alege de toate acestea peste 1000 sau 2000 de ani. Probabil că atunci cineva va râcâi, cu un dispozitiv încă neinventat, zgura virtuală de pe urmele lăsate pe Google. Acolo, “Curiosity Mars” se găsește de vreo 468 de milioane de ori. “Ionescu” are doar vreo 11 milioane.

Articol scris pentru ediția de joi, 16 mai a săptămânalului Dilema veche

UPDATE:: Câteva precizări de la un cititor mai priceput la tehnică decât mine, Marius Badragan, aici:

Stimate domnule Comanescu,

Va urmaresc de mult timp blogul si va apreciez interventiile. Din pacate cu ultima dumneavoastra postare, “Noi, robotul”, ati intrat, se pare, intr-un domeniu care nu va este familiar sau despre care nu v-ati documentat suficient. De aici au decurs citeva inexactitati, inexactitati importante pentru subiectul atacat.

O prima observatie ar fi ca in cazul Curiosity este incorecta utilizarea cuvintului “aterizat”. De aterizat, se aterizeaza pe Terra. Pe Luna se aselenizeaza. In cel mai rau caz, pe Marte se amartizeaza (dar cuvintul nu cred sa fi fost introdus in limba romana). Mai corect ar fi, cu toata lungimea exprimarii, sa se spuna despre Curiosity ca a coborit pe suprafata planetei Marte.

Apoi despre faptul ca robotul a avut o coborire “putin brambura”. Curiosity a avut o eroare de 1.5 mile fata de centrul elipsei tinta de 4×12 mile (vezi imagine http://photojournal.jpl.nasa.gov/jpeg/PIA16038.jpg). In fapt, Curiosity a avut o traiectorie spectaculos de precisa tinind cont de faptul ca inainte de asta a calatorit pe o traiectorie de 560 de milioane de km, timp de 8 luni si citeva zile, timp in care s-au facut doar 4 corectii ale traiectoriei, ultima in 29 iulie, moment in care propulsoarele au functionat doar pentru 6 secunde, facind vitezei anterioare o corectie de doar 1/40 dintr-o mila/ora.

Aici a intervenit inca o imprecizie, calatoria pina la, precum si coborirea pe Marte au fost complet autonome (exceptind cele patru corectii care au fost decise pe Pamint). Calculatorul de bord a luat singur toate deciziile, in conformitate cu algoritmii setati dinainte de plecare. Faptul ca un semnal trimis dinspre Curiosity, in ziua coboririi, a avut nevoie de 13 minute si 46 secunde pentru a ajunge pe Pamint este o demonstratie suficienta pentru aceasta autonomie. Daca vreti un argument in plus, cei doi sateliti care orbiteaza Marte acum si care intermediaza comunicarea Pamint-Curiosity au o “fereastra” de comunicare cu modulul de pe Marte de numai 8 minute/zi fiecare. Nimeni nu ar fi riscat un control manual al coboririi in aceste conditii.

Din aceleasi motive (time lag si fereastra de comunicare), majoritatea activitatilor Curiosity vor fi autonome si in viitor. De pe pamint i se vor fixa doar zone, generice, in care sa investigheze, restul va fi facut de catre calculatorul de navigatie si de catre softul de cercetare. Nici nu ar prea putea sa faca altfel.

Iar teoria lui William Gibson, cu tot respectul pentru talentul lui si toata admiratia mea de fan al cartilor, este putin cam deplasata in cazul asta. In cazul asta nici macar nu este vorba despre “arderea rapida a distantelor”, din contra, avem de-a face cu o dilatare frustranta a timpilor de reactie.

Cu speranta ca informatiile pe care vi le-am pus la dispozitie va vor fi utile,
Al dumneavoastra,
Marius Badragan

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Conform unui alt proverb englezesc, “never say never“ : ce-ar fi să ne arate robotul ce mai super-civilizatie a existat pe Marte şi a fost distrusă chiar de locuitorii săi?
    Cum? Simplu, exact cum facem şi noi acum: dezvoltare necontrolată, bătaie de joc, risipă de resurse, toate bazate pe lăcomie şi alte proaste caracteristici ale omului.
    Şi, peste câteva mii de ani, poate chiar sute, altcineva va trimite un “Curiosity“ pe Terra, să vadă ce mistere ascunde planeta aia ciudată.

    Sau, mai bine, ne trezim noi la timp? Eu cred că încă e posibil.

Post your thoughts