Moldova.2: Unirea ar putea fi o soluție pragmatică, dar pe cine interesează?

Ar fi bine să ne unim cu Republica Moldova, dar vrem să ne unim? “Mai mare e mai bun”: o judecată de felul ăsta se aplică foarte bine țărilor, chiar și în aceste vremuri, în care granițele încep să își piardă din importanță. Ce anume împiedică cetățenii Republicii Moldova și ai României să subscrie la o asemenea judecată și să procedeze în consecință?

Să privim întâi lucrurile dinspre Republica Moldova, așa cum le-am văzut în recenta călătorie pe care am făcut-o. Alianța pentru Integrare Europeană, forța guvernantă după ce comuniștii lui Voronin au trecut într-un con de umbră, este privită cu scepticism de moldovenii vorbitori de română, orientați către Vest. Asta nu înseamnă că aceștia nu se bucură de ceea ce s-a întâmplat după alegerile din iulie. Pentru noi, ceea ce s-a întâmplat în Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău a fost încă un spectacol pe televiziunile de știri; pentru ei, e important. Lucrurile se încurcaseră destul de rău în timpul guvernării comuniste, deși, așa cum îmi zice cineva, “ghinionul nostru [al moldovenilor] e că de prin anii ’70 s-a trăit bine aici, sub comuniști, după foamete și ce a mai fost după război”. Într-un studiu Soros, regimul Voronin se leagă de preluări forțate ale unor afaceri, inclusiv de către familia Voronin și apropiații ei, folosirea Ministerului Afacerilor Interne și a Serviciului de Informații Speciale ca instrumente de teroare împotriva oamenilor de afaceri și a jurnaliștilor critici, controlul asupra justiției și altele.

Sprijinul pe care unii moldoveni îl acordă Alianței pentru Integrare Europeană ține, cu alte cuvinte, de cele de mai sus, dar se amestecă cu un scepticism tranșant față de dorința alianței de guvernare de a-și îndeplini obiectivele. La tot ce știm în România, integrarea europeană, în sensul de admitere în Uniune, e o fata morgana, cu toate că inclusiv comuniștii lui Voronin și-o trecuseră în program. Bruxelles-ul e mai mult decât reticent în a deranja Kremlinul cu tratativele de aderare a unui stat din zona CSI, mai ales după eșecul lui Bush de la summitul NATO din București, legat de Georgia și Ucraina. Am văzut cu ochii mei atunci cum Vladimir Putin, încă președinte, a explicat tranșant liderilor occidentali că Rusia nu va tolera prezența unui bloc militar puternic la frontierele proprii. Or știm prea bine că NATO e “la pachet” cu UE și Moldova e destul de aproape de frontierele respective. Deși și-a asumat rolul de avocat al Republicii Moldova la Bruxelles, România poate face prea puțin pentru a rezolva această chestiune, așa încât o integrare statală, clasică, în UE e destul de clar o gogoașă. Noua linie de politică externă americană, a lui Barack Obama, cu deciziile despre scutul anti-rachetă și tot restul nu fac decât să întărească toate raționamentele de mai sus.

Moldovenii știu toate acestea, iar naivitatea (ca să nu-i spunem cu totul altfel) liberalilor, liberalilor-democrați și democraților de la Chișinău de a-și pune în numele coaliției integrarea europeană nu se vede ca o idee fericită. Dacă “integrarea europeană” nu înseamnă “admitere în UE” ar rămâne două variante: o modalitate de cooperare laxă, de facto, a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană și “fuziunea prin absorbție”, adică unirea cu un stat din UE. Parteneriatul de facto ține mai mult de mecanisme economice, iar economia Republicii Moldova este racordată la și complementară cu restul economiilor din CSI. Va fi destul de greu și va lua destul timp ca exporturile și importurile, know-how-ul și proprietatea să se reorienteze către Europa.

Așa ajungem la unire ca soluție pragmatică pentru Republica Moldova, mai ales că pe termen lung și România are beneficii dintr-un astfel de act. Intenții ca acelea anunțate de președintele Băsescu, de acordare a cetățeniei române pentru mare număr de moldoveni, merită examinate cu atenție. Bineînțeles că Bruxelles-ul și alți centri de putere din Occident nu ar privi cu ochi buni o astfel de mutare, indiferent de voința majorității din statele respective, justiție istorică și altele, dar au mai puține mecanisme instituționale pentru a contracara o astfel de mutare decât în cazul demersurilor de admitere în UE a Republicii Moldova ca stat separat. Problema e că declarațiile președintelui Băsescu sunt, până la proba contrarie, unele fără acoperire. La Chișinău, nimeni nu crede în îndeplinirea acestor intenții, date fiind mizeria și cozile interminabile de la consulatul român. Diplomații români par mai buni la pat decât la altceva, iar “prin târg”, târgul fiind Chișinăul, se vorbește despre cei 1500 de euro pe care trebuie să îi dai unei firme de intermediere pentru cetățenie, fără garanții, ca despre un dat existent de multă vreme. Asta în condițiile în care 500 de dolari sunt un salariu (foarte) bun în orașul cu pricina.

Cu alte cuvinte, după căderea comuniștilor, la Chișinău, lucrurile s-au schimbat, dar fără să se revizuiască nimic. Declarațiile “pentru uz intern”, românesc, ale președintelui Băsescu urmează să capete acoperire prin demersurile executivului de la București (sau nu), iar ceilalți lideri politici din România neglijează, ca totdeauna, o temă politică vacantă, care le-ar aduce și voturi, și prestigiu istoric. La insuficiența politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului (idealuri vagi, de neatins în Republica Moldova, trăncăneală la București) se adaugă și o anumită mentalitate tribală a românilor și moldovenilor. Se știe despre reputația proastă pe care o au basarabenii în România, pe alocuri: sălbatici, infracționali, bețivi, leneși etc. Aceste stereotipuri au însă un corespondent mai puțin cunoscut de românii de aici, în partea cealaltă: românii din România (bucureștenii mai ales) sunt maneliști, țiganizați, obsceni, violenți, agitați, lipsiți de cuvânt, tabloidizați, escroci etc.

Dincolo de toate aceste premise, unirea necesită un grad de abilitate și știință diplomatică pe care politicienii români nu-l posedă. Poate că niște oameni cu state la Bruxelles, ca europarlamentari, ar putea face ceva dacă ar reveni în structurile Ministerului Afacerilor Externe, dar deocamdată între delegația românească din Parlamentul European și MAE nu există suficiente puncte de contact. Poate că, în viitorul ipotetic schițat, al unirii, România s-ar trezi cu o problemă din clasa RDG, dar în zeci de ani diferențele s-ar aplana. Moldova ar avea un beneficiu imens, de a ieși din sfera de influență rusească, or această sferă înseamnă avantaje numai pentru un grup restrâns de cetățeni, iar jocul economic și altele nu se desfășoară acolo conform regulilor “de dincoace”, ca dovadă raportul Soros despre guvernarea Voronin. Cine să creadă, totuși, în toate acestea cât timp diplomații români își fac de cap cu femei prin hoteluri, Moscova știe să recurgă la represalii, iar dincoace, noi n-avem niciun fel de perspectivă istorică și spirit de sacrificiu?

P.S.: Nu sunt “basarabolog” și poate că asta se vede în unele din cele spuse mai sus. Am fost de două ori la Chișinău, unde prietenii moldoveni mi-au furnizat o groază de informații, am discutat cu un fost ambasador al României acolo și în general am urmărit problema, așa că am considerat că știu câte ceva. Totuși, acest post este mai curând o invitație la discuție decât o tentativă de a tranșa problema în mod definitiv.

UPDATE: Vicepreședintele american Joe Biden, după întâlnirea cu Băsescu: Sperăm să vedem Moldova cât mai curând în structurile euroatlantice. Voi îl credeți?

4 thoughts on “Moldova.2: Unirea ar putea fi o soluție pragmatică, dar pe cine interesează?”

  1. politicienilor de aici, de dincoace de Prut, cred ca nici nu le da prin cap unirea … nu-i vad in stare sa faca ceva care sa nu fie util clientelei politice

    iar marea masa a populatiei se gandeste la subzistenta si cam atat

  2. Unirea e fara indoiala un vis care se va implini candva, dar poate multi dintre noi nu il vor mai trai… deocamdata politica romaneasca este mult prea impotenta si prea lipsita de viziune pentru a face ceva pentru asta.

    Eu cred ca cel mai facil mod de a realiza unirea, este prin incurajare economica. Romania ar trebui sa devina partenerul numarul 1 al Moldovei in plan economic inainte de a face orice alt demers… numai inlocuirea dependentei Moldovei de Rusia si substituirea ei cu dependenta de Romania va crea o sustinere populara suficient de mare, in special printre moldoveni(romani, rusi, gagauzi sau ce-or mai fi pe acolo), sustinere de care e mare nevoie.

    Referitor la diplomatia romaneasca din Moldova, nu stiu daca e sau nu de calitate, insa cred cu tarie ca paturile pe care diplomatii romani le frecventeaza nu ar trebui sa intereseze pe nimeni, important e ce face omul la serviciu nu acasa…. si oricum patul e o modalitate buna de cunoastere reciproca moldo-romana 😛

  3. Salve,
    1. Teritoriul national este amputat din 1940;
    2. Refacerea granitelor Romaniei este un tel care se va finaliza pozitiv; nu cred ca nu mai avem oameni de sacrificiu in aceasta tara;
    3. Unirea Basarabiei cu Romania este posibila avand toate conditiile implinite; Rusia nu poate face nimic daca ambele tari se pun de acord; sa nu uitam ca in 1918 conditiile Romaniei erau mult mai proaste decat azi;
    4. Romania trebuie sa declansaze primii pasi spre integrarea Basabiei la patria mama: intensificarea propagandei unificarii, dezvoltarea sprijinului economic si politic; facilitati mai mari, in Romania, pentru cetatenii de origine romana din Basarabia;

  4. Am o vedenie: ce fac daca vad peste ceva vreme la turul 2 pe buletinul de vot ca cele doua optiuni sunt Corneliu Vadim Tudor si Vladimir Voronin?

    Eu cu cine votez?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *