Lui Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-i strice preocuparea pentru propria imagine. Acest gen de preocupare ar trebui să fie unul pozitiv în țara ministreselor cu andrele, a primarilor socialiști cu svastică și a liberalilor cu chitară, dar, mai ales, a foștilor activiști cu palme mari, bătătorite de la legatul viei, dar mai ales de la aplauzele din Sala Palatului. Unde greșește, atunci, noul premier?
Aici, trimiterea la preistoria utecistă a lui Ungureanu ar putea părea obligatorie. Dar, până la urmă, activitatea lui în Uniunea Tineretului Comunist e cam dintr-un alt ev și loc. Nu intră în ceea ce ar trebui să fie o succesiune de ipostaze publice consecvente, mature. Șirul acestora ar fi trebuit să înceapă mai târziu.
Mai precis, undeva prin toamna lui 1996, când actualul prim-ministru participa la o Serată muzicală a lui Iosif Sava, în care sărea, cu un glas cam pițigăiat și afectare interbelică, dar cu dezinvoltură, de la o epocă istorică la alta. Înregistrarea, dezgropată de TVR, părea să prefigureze în istoricul de 28 de ani un Neagu Djuvara sau ceva asemănător.
Peste 10 ani, în 2006, același Mihai Răzvan Ungureanu apărea într-o ipostază publică aiuritor de diferită: sosie de Andy Fletcher de la Depeche Mode. Alături de el, Andrei Gheorghe și Piersic jr. – în cazul lor, nimic nefiresc, doi entertaineri au voie să facă o mulțime de lucruri cu propria imagine.
Însă Mihai Răzvan Ungureanu era și ministru de externe în funcție, pe deasupra și școlit la Oxford. Sătui de activistul alb-negru, cu palme ca de focă, politicienii de generație mai nouă, a lui Ungureanu, au început să se împopoțoneze cu tot felul de băști și insigne, ca Mazăre, ca să facă dacă nu impresie, cel puțin tot felul de impresii pe la TV. Sau, dimpotrivă, au scos de pe ei ce-au putut scoate, ca Elena Udrea, care, atunci când ținutele inadecvate n-au mai fost destul, a lăsat ca o publicație să mai decupeze prin zona decolteului, în Photoshop. Curios, asta s-a petrecut în aceeași revistă care îl mascase pe Ungureanu în Depeche Mode, revistă care s-a vrut multe, dar n-a avut niciodată prea mulți cititori: tabu.
Să fie istoricul de la Oxford și specialista-n geopolitică (așa scrie-n CV-ul Elenei Udrea) chiar la cheremul unor redactori-șefi de reviste cu tiraj de 15 mii de exemplare? Mai degrabă, cei doi sunt la cheremul lor înșilor. Ca și toți ceilalți. Mihai Răzvan Ungureanu știe acest lucru și, recent, a luat măsuri: a cerut demiterea unui domn pe nume Horia Hăhăianu din fruntea Transelectrica, din cauza unei declarații inabile despre rezervele de energie, care riscau chipurile să se termine; posibil motiv de panică.
Intemperiile sunt în România momentul când tot felul de șefi de agenții, secretari de stat, meteorologi și alții beneficiază de cele 15 minute de faimă ale lui Andy Warhol. Horia Hăhăianu nu e nici primul, nici ultimul. Așa că intenția lui Ungureanu pare a fi aceea de a transmite un mesaj de felul: “Nu mișcă nimeni în front acum, că am venit eu.”
Să vedem ce (altă) imagine proprie, sau a Guvernului, va dori primul-ministru să proiecteze în continuare. Deocamdată, Ungureanu are destulă vizibilitate, în fruntea plutonului de necunoscuți cu masterate la universități nu tocmai celebre și intelectuali cu Educația Fizică și Sportul la bază, care alcătuiește Guvernul României. Ceea ce înseamnă așteptări, mai ales dat fiind suflul Pieței Universității.
Problema politicianului Ungureanu e să nu treacă în mod depeche sau ceva asemănător, la fel cum rockerul din liceu Ungureanu – Câți n-am cântat la chitară?… dar câți facem caz de chestia asta? – era inhibat de cititorul de istorie Ungureanu tolănit pe cine știe unde, cu vreun Mommsen în brațe. Iar directorul SIE Ungureanu n-a fost un director tocmai discret, ca dovadă cele vreo 25 de interviuri pe care le menționează chiar site-ul Serviciului de Informații Externe, pentru cei mai puțin de cinci ani cât a fost în funcție. Adică unu la două luni, două luni și ceva.
Teoretic, cu siguranță, polivalentul nostru premier știe despre consecvență că e o virtute. A spus-o cel mai bine un tip, Polonius. Și e probabil să fi aflat până acum, de la Iosif Sava sau alții ca el, că muzica e făcută din pauze. Dar cel mai bun sfat pe care îl poate primi Mihai Răzvan Ungureanu vine de la altcineva: “Enjoy the silence!” Recunoașteți autorul?…
P.S.: Din această săptămână, puteți citi “Oameni și etichete” în “Dilema veche”. Mutarea se leagă de promisiunea pe care i-am făcut-o lui Doru Bușcu referitor la anumite lucruri pe care a găsit de cuvință să le spună prin târg despre mine. Precum știți, o serie de controale BRAT a găsit, în cazul “României libere”, unde scriam “Oameni și etichete”, și al altor publicații, diferențe între tirajul declarat și cel consacrat. Diferențele nu pot fi considerate în acest moment ca un indiciu de modificare deliberată a datelor. Mai departe, e treaba BRAT și a membrilor săi să vină cu o rezoluție în toată povestea. Dar mie mi s-a părut corect să îmi țin promisiunea făcută pe logica: “Mai bine să se întrebe lumea de ce a făcut-o, decât să se întrebe de ce nu a făcut-o.” Colegilor de la “România liberă” le urez succes în continuare, iar pe voi toți vă rog să nu luați plecarea mea ca pe semnul unei opinii formate în problema tirajului. Nu știu decât ce a comunicat BRAT și ce a răspuns “România liberă”.
- Alte articole publicate în “Dilema veche”, dincoace și dincolo de faimosul paywall. Până pe 15 martie, vă puteți înregistra gratuit ca să le citiți pe cele cu un lacăt în dreptul lor.
