Manele şi trelinguri ca branding

Ioan Mureşan publică azi în EVZ un comentariu pe tema manelelor ca “oglindă agresivă”, care te obligă cu alte cuvinte să te priveşti în ea. Articolul e cam tristuţ, fiindcă, poate aţi observat, “intelectualii” răspund maneliştilor cu o jale simetrică atunci când îi comentează, doar ceva mai proiectivă în viitor: “Unde o să ajungem?” Totuşi, reţin o constatare: că ideea de forţă a manelelor “economice” e îmbogăţirea, banii eventual “produşi” (ca la o maşină de multiplicat ilegală), urmată de “consum”, a cărui ipostază foarte cunoscută e shopping-ul.

Un prieten cu stagii în Spania i-a relatat lui Mureşan că aglomerările de români se cunosc după manelele care explodează din ferestrele deschise. În legătură cu asta, îmi amintesc o întrebare pe care mi-a pus-o Steffen Seibert, un tip care prezintă ştirile de seară la ZDF, cu care am lucrat anul trecut la Bucureşti: “Au românii ceva special cu treningurile şi hainele de sport?” M-am mirat: “Uită-te în jur… vezi treninguri? Poate prin Ferentari…” Seibert s-a uitat. “Nu, nu văd. Văd femei frumoase. Dar în Germania, de regulă, cu asta sunt asociaţi românii.”

Ar mai fi de adăugat, în acelaşi spirit, jumătatea de metru de Clejani, Romica Puceanu, Mahala Rai Banda şi Fanfare Ciocârlia pe care o găseşti în magazine de felul Virgin Mega Store la Londra sau Berlin. Şi telenovelele de pe Acasă TV, pe care Adrian Sârbu a început să le vândă în Est, fie ca produs finit, fie în chip de concepte. Succesul lui Adrian Minune cu “Discoteca Boom”, acum vreo trei ani, pe piaţa bulgărească de “cialga”, cum se cheamă la ei manelele. Formaţia Akcent care urlă la Erevan şi manelele spălate pe care le poţi auzi în magazine la fel de spălate, de branduri, la Istanbul. Sârbu, ca orice negustor, livrează ceea ce se cere. Adrian Minune, la fel. Iar faptul că EI ne cer astfel de produse cu flavor de usturoi arată o anumită sensibilitate la specificul local. Insistând cu “ginta latină” şi valenţele noastre civilizat-europene, s-ar putea să nu găsim aceeaşi deschidere. Dacă, de pildă, Miron Costin, Lazăr, Şincai, Eliade şi paşoptiştii ne-ar fi declarat “cumani” în loc de “romani”, am fi avut un USP. Aşa, suntem confundaţi în Cuba cu romanii, locuitorii Romei, şi în Europa, cu rromii, conaţionalii noştri cu dor de ducă. Suntem un fel de me-too al vechii Rome, cu alte cuvinte.

  1. Florin Dumitrescu Reply

    si pe mine ma apuca jalea sa citesc in 2007 asa ceva in evz
    in anii 90 intelectualii romani erau mult mai deschisi catre studii socio-culturale
    de la o vreme insa acelasi of-of-of-aoleuuu-mamicaaa… pe vesnica tema a “situatiunii”
    raspunsul pt. ostentatia bogatiei e simplu si s-a dat deja: e vorba de oameni care de generatii au suferit de saracie si pe care ii fascineaza si propasirea subita de tip iri & moni:
    http://textier.blogspot.com/2007/03/cui-e-maneaua.html
    cit dsp confuzia rrom/roman/romania/romany – asta am vrut-o! de la 1848 incoace: cuv. mostenit din latina ne defineste ca rUmini; intelectualii luminati ai epocii au impus acel O etimologizant care, peste secole, ne-a plasat unde nu s-ar fi asteptat domnisorii aceia care aveau robi tigani.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Florin: n-am ştiut că “român” e cultismul, importul paşoptist/ardelean şi “rumân” cuvântul vechi, latinesc, dar ştiam despre “rumân” că înseamnă o populaţie a locului, aservită, ceva asemănător cu “iobagi” sau “şerbi”. Explicaţia istorică probabilă e că “descălecătorii” au ajuns în zone locuite, prin secolul al XIII-lea, unde au găsit “rumânii”.

    Despre caracterul neaoş al oamenilor cu oaste ne spun destule istoricii – Neagu Djuvara trece în revistă destul de concludent lucrurile, pornind de la faptul că populaţia romanică, aceea condusă de “juzi”, a fost subjugată de “voievozi” sau “cneji”, posesorii puterii armate.

  3. Florin Dumitrescu Reply

    Corect e să spunem că “rumîn” a fost MOŞTENIT din latină, iar forma sa modificată din “romanus” respectă legile fonetice cf. cărora “gură” se trage din “gola”, “cumpărare” din “comparare” etc. Rumîn înseamnă şi azi om simplu în multe graiuri regionale. Şi cum pe vremuri nu aveam conştiinţa naţională, ci doar o ditai conştiinţa de castă… facem joncţiunea cu ce zice nen-tu Djuvara!
    Forma cultă “român” (inclusiv scrierea asta cu â din a, etimologic) e o fandoseală dsp. care am mai scris aici:
    http://textier.blogspot.com/2007/01/cum-se-numete-n-romn-locuitorul-din.html

Post your thoughts