Litere și timp

Zilele trecute, când m-am surprins formând din memorie, pe cifre, numărul unui prieten, mi-am dat seama că fac ceva neobișnuit. După ce m-am gândit puțin, mi-am dat seama că omul nostru are același mobil de prin 1998-1999, când, încă, sunam de pe fix la celular și trebuia să ții minte combinații de numere. Ce s-a schimbat de atunci?

Tocmai voiam să vă spun ce, dar e evident, agenda. – Cum, telefoanele nu vibrau deloc, nici chiar când le puneai pe mut? mă întrerupe fetița mea, butonând nu știu ce șcrampă de celular, exact în secunda când scriu toate acestea. Ei, bine, nu, nu vibrau. Unele dintre ele n-aveau creier deloc, nici măcar cât să țină minte un număr al altora – toată memoria era în acei ani pe SIM. Mi-aduc aminte că, puțin după anul 2000, am fost prietenul tuturor, în Ringier, grupul de presă care are Libertatea și Unica, atunci când a fost cazul ca toată lumea să-și copieze agendele. Ringier schimbase contractul cu furnizorul de telefonie mobilă, de la ceva gen 0740 231…, la 0729 729…, iar agendele erau pe SIM. Dacă aveai un telefon deștept, ca al meu – Nokia 6150 parcă? – puteai stârni uluire cărând cele 30-40 de numere în mobil (SIM-ul nu ducea mai mult de 50, apoi 100 de înregistrări), pentru ca apoi să le tragi înapoi în cartela colegilor. Am pierdut atunci trei-patru ceasuri repetând la infinit operația asta și culegând o mulțime de mulțumiri de la amici. Alternativa era să-ți copiezi agenda cu pixul într-un carnețel – ceea ce nu era chiar atât de rău – dar mai ales s-o bagi la loc, în mobil, din taste, ceea ce nu cred că a produs cuiva, vreodată, senzația de dexteritate sau superioritate.

Nokia6150

Chestiile alea, tastele care aveau p, q, r, s, pe aceeași cifră, așa încât trebuia să le apeși repetat pe fiecare ca să obții “Popescu” sau “Ionescu” în agendă, erau tare ciudate. M-am întâlnit din nou cu ele anul ăsta, când mi-am luat un smart TV. M-am trezit cu o tastatură numerică cu care trebuia să caut pe YouTube, aceeași problemă, aceeași soluție de la Sony. Cele 27-31 de litere ale alfabetului înșirate pe cele 9-10 taste numerice mi-au provocat o senzație de familiaritate, dar, în orice caz, nu una satisfăcătoare. Sony a introdus, la un update de sistem, o aplicație de YouTube care se cuplează cu iPhone-ul și te lasă să bați la tastatura normală a acestuia.

Dar ce înseamnă tastatură normală în ziua de azi? E vorba de înșiruirea de litere din jumătatea de jos a ecranului, cele pe care le atingi cu degetul – tap pe touchscreen – pentru ca să produci șiruri de litere cu sens. E, oricum, altceva decât bătrâna claviatură fizică, de calculator de birou (desktop) sau vrăjitoria suplă de pe laptopul la care scriu aceste rânduri. Altceva mai atrofiat, am scris și altădată despre asta, dar, în orice caz, cu legătură cu modul cum introducem literele în creierul mașinii.

Că veni vorba, nimeni nu știe de ce tastatura în adevăratul sens al cuvântului – fizică sau pe ecran tactil – arată așa cum arată, în ziua de azi. A popularizat-o fabrica de mașini de scris numită Remington, începând cu anul 1878, luând-o de la altcineva, și nimeni – sau cel puțin nu eu – nu știe cine și de ce a pus qwertyuiop pe primul rând. Ea, tastatura, e o chestie retrogradă, și totuși singura care îți permite să produci o asemenea cantitate de negreală pe ecran, cu o asemenea viteză și cu sens. Mouse-ul sau ecranul tactil sunt superbe, dar nu înseamnă mai mult decât gesturi – e ca și cum ți-ai ridica pălăria sau te-ai înclina fără să spui “Bună ziua”. Nu e rău, dar uneori s-ar putea să ai nevoie și de cuvinte.

Înapoi la ceea ce ținem și ce nu ținem minte, ne-am idiotizat simțitor de acum 15 ani, în sensul șirurilor de cifre păstrate în memorie. Presupun că socotim mult mai rău din capul nostru, fiindcă mai avem puțin și până și termometrele de la farmacie vor include un calculator cu cifre și cele patru operații elementare. Apropo de asta, ați observat că în ziua de azi, orice are un ceas electronic în el, mai puțin mașinile de călcat și măturile. Cum ne schimbă asta viața? Ultima dată când am văzut un ceas de mână cu limbi, era ceva adus de Ana-Maria, soția mea, din Hong Kong. În mijloc era Mao, care dădea din mână, iar mâna îndeplinea și rolul de secundar. Ana-Maria a scos pocitania din bagaj și s-a mirat că nu merge. Așa, extraordinar de bătrână cum e, văzuse ceasuri cu baterie. Dar nu le apucase pe cele arc, ci numai pe celelalte, electronice, cum se zicea. S-a mirat atunci când i-am cum trebuie întors un buton pentru ca Mao să-nceapă să dea din mână.

Ticălosul de Mao n-a funcționat mai mult de două zile, cap la cap. Arcul se termina mereu și, spre surpriza mea proprie și personală, mâna lui producea un zgomot greu de suportat chiar și din dormitor, prin ușa închisă. E pe undeva prin casa nouă, nu știu exact pe unde, iar fetița nu știe exact la ce folosește. Ea are de învățat ceasul la școală, iar în acest scop produce inept niște cercuri împărțite în diverse moduri. Ultima dată când m-am uitat la ce făcea, cifrele de la 1 la 5 erau toate în primul sfert de oră, cu 5-ul în loc de ora 3. Și-a luat papară de la Ana-Maria – ceea ce, am uitat să-i spun acesteia, e ca și cum eu aș fi considerat-o proastă fiindcă n-a știut să-l starteze pe Mao. Dar, de pe urma acestei, întregi, revoluții tehnologice, fetița s-a ales și cu alte infirmități. Ceasurile digitale nu includ noțiunea de fără ceva. Atunci când e 17.54, ea crede că e cinci. Presupun că ziua are alt ritm dacă nu știi că după și jumătate ai intrat în ora următoare, în sensul în care, pentru ea, bătrânețea nu e așteptarea sfârșitului, ci o tinerețe care lâncezește prin jur în mod inexplicabil, un pic cam prea mult.

Dacă vă întrebați unde vreau să ajung cu toate aceste constatări o să vă spun, sincer, că habar n-am, cu excepția faptului că lumea se schimbă, într-adevăr, în jurul nostru, odată cu însăși noțiunea de timp (ciclic, grecesc-newtonian, ar zice Deleuze, dar nu e neapărat cazul să intrăm în filozofie). Acest articol a fost scris la laptopul meu de la 30%, la 19% baterie. Nu țin minte între ce ore, dar știu că, mai grav de atât, fetița de care v-am tot povestit n-are niciun fel de percepție a ceva numit baterie sau energie. Dacă-i dai pe mână un dispozitiv, oricare, poți fi sigur că-l găsești foarte murdar și mai descărcat decât o cărămidă și lespezile voievodale. Viitorul e cronofag, dar și energofag.

Articol scris pentru ediția de joi, 20 iunie, a săptămânalului Dilema veche.

mao
  1. Marian Stavaroiu Reply

    S-o luam metodic (azi fara diacritice)

    1. N-a fabricat Nokia niciodata un telefon mai bun decat 5110. Acest 6150 pare un pic mai evoluat, dar fiabilitatea lui 5110 nu a mai fost atinsa niciodata. Imi pare rau ca l-am dat!!!
    2. De ce imi pare rau? Fiindca am un fel de clona, un Siemens C45 (un fel de A50) care functioneaza neintrerupt din 2003!!! Cu aceeasi baterie!!! Prin august o sa-i serbez cei 10 ani si o sa-l scot, probabil, la pensie, desi inca functioneaza ireprosabil. Ehe, ou sont les neiges d`antan…
    3. Azi, in inegalabilul an 2013, o singura firma de telefonie mobila asigura transferul agendei prin copiere de pe un SIM pe altul. Deci nu s-a schimbat prea mult chestiunea, desi, la tehnologia de azi, ar fi floare la ureche.
    4. Aranjarea de tip QWERTYUIOP se datoreaza frecventei de repetare a literelor din cuvinte, in limba engleza. Cele mai “dese“ sunt puse la mijlocul tastaturii, cele mai “rare“ catre exterior. Tastaturile personalizate pentru alte limbi sunt altfel aranjate.

    Si acum ajungem la durerea mea cea mare:

    5. Pe vremuri existau masini de scris… cu diacritice! Da, existau, comanda speciala. Astazi, in la fel de faimosul an 2013, inca nu s-a gandit un baiat destept sa fabrice o tastatura FIZICA cu cateva taste in plus, pentru diacritice. Ca sa nu mai schimbam toata ziua din RO in EN. CINCI taste, fratilor!!! Pentru PC-uri, admit ca la laptopuri este inghesuiala. Bun, s-a rezolvat prin tastaturi software (virtuale), dar s-a gandit cineva la atatia ani de chinuiala???
    (Disclaimer: sau poate nu stiu eu, vorba autorului. Admit si varianta asta).

    Asa ca, in semn de protest, azi NU mai schimb tastatura din EN in RO!!! 😆
    Doar ne-am obisnuit, chiar daca in acest mod am maltratat limba romana, nu-i asa?

Post your thoughts