Jurnalistul implicat și virtuțile lui

Discuție interesantă pe Facebook, în cercurile jurnalistice, după apariția protestelor: cei care au relatat mai mult și mai cu succes de la marșuri și celelalte evenimente nu fac jurnalism adevărat, au susținut câțiva reprezentanți ai presei instituționale. Ba da, a spus comunitatea, este jurnalism, presa veche e vândută la RMGC, corporația care vrea să exploateze minereul de la Roșia, independenții sunt singurii care au spus adevărul. Dar, de fapt, unde e el, adevărul?

Discuția, care reapare în diferite forme ici-colo, între oameni interesați, are o variantă standard, referitoare la Casa Jurnalistului, a cărei producție susținută de conținut a fost contrapusă articolelor apărute pe site-urile mari din România. Am mai scris despre Vlad Ursulean, Ștefan Mako și gruparea de tineri din jurul lor: oameni sub 30 de ani, cu un background teoretic solid, burse la instituții media celebre de afară și fără loc de muncă în presa autohtonă. Și Mako, și Ursulean, și alți prieteni de-ai lor au trecut prin redacții mari, autohtone și contemporane, dar s-au ales cu experiențe pe care le puteți căuta pe Internet și care nu pot fi descrise ca fericite.

La proteste, Casa Jurnalistului a înflorit. Scriind ori de câte ori se întâmpla ceva pe Casajurnalistului.ro și postând fotografii pe Facebook, Ursulean și compania și-au atras un public nu numai consistent, ci și entuziast, care le-a aprobat relatările pline de culoare și, da, favorabile protestelor. De cealaltă parte, presa instituțională încasase mai mult decât merita din motive de “vânzare la RMGC”, corporația. Bugetul net cheltuit de RMGC pe publicitate în media autohtonă va rămâne, cu siguranță, în arhivele RMGC pentru totdeauna, dar, în orice caz, pentru acest total au încasat-o și instituții de presă care au încercat să păstreze echilibrul, în ciuda fluxului de bani scurs în acești ani dinspre corporație spre ziare și mai ales televiziuni.

E de înțeles obida unora din ziariștii care lucrează (încă) pentru branduri media tradiționale, atunci când au luat act de succesul independenților. Producția acestora din urmă a fost luată la bani mărunți și forfecată, cu citate din profesorii de pe la diferitele facultăți absolvite, cu folos sau într-o doară, de instituționali. Dar și cu ziceri de pe Poynter și alte site-uri ale breslei. Mi-aduc aminte de o ceartă referitoare la două relatări ale aceleiași situații, întâlnirea dintre comisia parlamentară și activiștii din piață: Gândul publicase un articol ironic la adresa celor din urmă, în timp ce un trimis al Casei Jurnalistului venise cu o versiune mult mai simpatică despre prezența manifestanților acolo. Mie, unuia, mi s-a părut mult mai amuzant și bine scris textul de la Casa Jurnalistului, dar sunt prieten cu Mako și Ursulean. Și, în plus, îmi plac protestele. Alea de anul ăsta, mai ales. Deci opinia mea e invalidată de circumstanțe.

Vorbim deci, în primul rând, de două tipuri de subiectivitate. Pro- și anti-proteste. În astfel de situații e destul de simplu, fiecare dintre părți vede numai abaterile de la neutralitate ale celeilalte. Îmi imaginez că treaba asta se petrece, în momentul de față, inclusiv pe pagina lui Mihai Gâdea, unde precis există fani convinși că realizatorul Antenei 3 chiar a fost amenințat cu moartea și că Piața Universității e infestată de “băsiști”. De verificat nu am verificat pagina lui Gâdea, deși Facebook îmi propune tot timpul să-i dau like, dar eu nu-l like și nu știu ce-ar putea să facă el, Gâdea, pentru ca să-l like.

Așa e cu opțiunile. La un moment dat, e mai cumsecade să ți le asumi. Și atunci ajungem la a doua dilemă, care opune nu două tipuri de subiectivitate, ci subiectivitatea unei așa-numite, ipotetice și scolastice obiectivități. De ce numesc obiectivitatea ipotetică și scolastică? Tind s-o interpretez dinspre epistemologie și să spun că e mai degrabă calitatea sau însușirea obiectului. Subiectul cunoscător nu prea are cum fi obiectiv, fiindcă nu e obiect; poate doar încerca să se distanțeze de actul cunoașterii, să ia o atitudine pe care mi se pare mai corect s-o numesc imparțialitate sau neutralitate. Atitudinea asta a practicat-o și a teoretizat-o decenii presa clasică. E un fel de blazare, ton potolit, concesie – pe care le puteți vedea de exemplu în acțiune pe BBC, dincolo de jovialitatea și glumițele excentrice ale prezentatorilor. E un fel de “le-am văzut pe toate”, un imperalism (că tot vorbim de un brand media care s-a inventat pe vremea când India era colonie) superior, care asigură și scriitorului, și cititorului un confort etic la urma urmei destul de alunecos.

Eu unul m-am săturat de genul ăsta de distanțare. Văd că în ziua de azi, pe rețele, nu “vinde” decât ceea ce e emoțional, asumat, te marchează și marchează și cititorul/utilizatorul. Genul ăsta de atitudine, pe care azi îl găsim la Casa Jurnalistului, l-au practicat în trecut și un Orwell, și lungul șir de americani puși în acolada “noului jurnalism” de studiile de specialitate. Axioma acestuia, de la Tom Wolfe încoace, e că în relatarea unui incendiu, mult mai interesant e pompierul care a scos un copil din foc decât comandantul brigăzii municipale de stingători de foc.

Există, totuși, limite între ceea ce e și nu e permis. Subiectivitatea trebuie în primul rând asumată, la modul etic. E mai bine să declari de la început ce ești și pentru ce militezi. În al doilea rând, dacă tot e să ne asumăm o astfel de subiectivitate, ar fi bine să ne păstrăm mai aproape de nivelul senzorial, poetic, narativ, și să evităm situările ideologice. Ideologia s-ar putea să fie un pariu pentru politicieni și alte specii discursive, dar jurnalismul e prea aderent la realitate ca să însemne așa ceva. Zilele trecute, un amic mă întreba cum poți capta interesul publicului. I-am zis că trebuie să găsești o poveste care să te intereseze, să o spui și după aceea să tai adjectivele. Cu metoda asta am avut un oarecare succes. Când o să aflu ceva mai bun, o să vă spun.

Post your thoughts