Jurnalismul: căile de salvare

Chioșcurile de ziare sunt aproape goale sau pline cu altceva decât presă. Anunțurile despre încetarea apariției unei publicații sau televiziuni și radiouri care-și pierd licența vin aproape săptămânal. Jurnalismul e, cu siguranță, pe ducă. Ce se salvează sau ce rămâne din toate acestea?

Acum, când se fac aproape 10 ani de când Tim O’Reilly a pus în circulație globală termenul de Web 2.0, schimbările produse în comunicare de așa-numita social media pot fi contabilizate. Lucrurile se mută în mare măsură pe Internet și o bună parte din conținut este produs chiar de utilizatori, însă un lucru devine clar: principiile care stau la baza jurnalismului, ca metodă, nu dispar. Lucruri ca imparțialitatea, completitudinea informației, stilul de redactare se modifică într-o oarecare măsură, dar rămân fundamente ale comunicării. În acest caz, despre ce vorbim atunci când ne îngrijorăm de moartea jurnalismului?

De dispărut, dispare un model de business. E vorba de jurnalismul finanțat din advertising, fiindcă advertisingul e din ce în ce mai puțin. În 2013, conform Intiative Media, presa va consuma în România doar 295 de milioane de euro din publicitate, adică 55% din cele 540 de milioane pe care le avea de împărțit în 2008, anul de vârf. În aceste condiții, supraviețuirea jurnalismului se leagă în primul rând de tipurile de finanțare disponibile.

1. TELEVIZIUNEA COMERCIALĂ. Posturile private importante continuă să facă o mulțime de bani, chiar dacă în România, de exemplu, PRO TV a avut pierderi în 2012. Din cele 295 de milioane de euro care se vor cheltui în 2013 pe publicitate în media, 183 de milioane rămân pe TV. Comparativ, presa scrisă a ajuns în schimb la un sfert din încasările din 2008, adică 19 milioane față de 82. E evident că poți face mult mai multe cu cele 183 de milioane cheltuite pe TV, chiar dacă televiziunea e un business mai costisitor.

2. BRANDED CONTENT. E unul dintre numele pentru show-urile TV, publicațiile și site-urile create în jurul unor branduri, care își fac un gen de marketing creativ prin conținut. Publicitatea clasică (pagini de reviste, spoturi TV) e din ce în ce mai puțin eficientă, motiv pentru care business-urile încep să cheltuiască bani pentru crearea de conținut în jurul brandurilor proprii. În varianta TV, i se spune branded entertainment: poate fi vorba, de pildă, de un fabricant de cosmetice ca Sephora, care creează un talent show pentru găsirea unui make-up artist talentat. În print, vorbim de custom publishing sau custom media, adică, de exemplu, de reviste create în jurul unui brand. Mall-ul din Băneasa are revista Styler, în 2011-2012 eu am făcut o publicație de media pentru Intact, numită The Industry și așa mai departe. Pe Internet, poate fi vorba de site-uri ca Experimentalist.ro, de la Grolsch, sau de forumuri ca Spunepebune.ro, pe care l-am administrat acum câțiva ani pentru Sprite/Coca-Cola. Tuturor acestor lucruri li se mai spune și content marketing, cu un termen-umbrelă.

Ce câștigi, cu astfel de lucruri, e clar: bani. Acest gen de producție de conținut e totuși departe de presa relevantă democratic, interesul public și altele asemenea. Brandurile vor în general un gen de conținut neconflictual, mai aproape de de entertainment.

3. JURNALISMUL SPONSORIZAT. Sună asemănător cu branded content, dar e cu totul altceva. E vorba de burse și alte tipuri de finanțări, de ordinul miilor sau zecilor de mii de euro, pe care le poți obține pentru a face investigații sau a crea proiecte jurnalistice complexe. În România, cu așa ceva se ocupă RISE Project, care, de pildă, a obținut și publicat documente confidențiale ale afacerii Roșia Montană. Dacă vă uitați la Fracking.casajurnalistului.ro, găsiți o poveste despre Chevron și Bârlad, realizată cu sprijinul New England Center for Investigative Reporting al Universității din Boston.

Fracking.Casajurnalisului.ro

Fracking.Casajurnalisului.ro

[UPDATE: Vlad Ursulean îmi atrage atenția că “jurnalism sponsorizat” e o denumire ambiguă și că mai potrivit ar fi un termen gen “jurnalism pe granturi”. Așa e, dar terminologia e în momentul ăsta destul de fluidă pe zona de care vorbesc. Peste câțiva ani o să știm mai bine cum se cheamă și dacă funcționează ca soluție pe termen lung, instituționalizată.]

4. CROWDFUNDING/DONAȚII. Softurile open source au o versiune numită donationware, pe principiul “îți place programul, îl folosești, donezi cât vrei”. Acest gen de finanțare s-a extins, în ultima vreme, și la conținut. Poate fi vorba de un buton de PayPal pe un blog sau de un site ca We-Are-Here.ro, care strânge bani, de ordinul miilor de euro, pentru proiecte plastice, muzicale, dar și pentru idei de publishing, pornind de la ideea “finanțat de mulțime”. Saxofonistul de jazz Mihai Iordache strânsese, la data la care am accesat site-ul, peste 1.000 de euro, de la 43 de finanțatori, pentru viitorul lui album. În schimbul banilor, finanțatorii primesc produsul rezultat și alte beneficii, în funcție de suma oferită.

5. PAYWALL/ABONAMENTE. Dacă citiți acest text pe Dilemaveche.ro, e foarte posibil să fi plătit un abonament la site. Dilema veche e, deocamdată, singurul exemplu de succes de acest tip din România, fiindcă a adunat mii de abonați. Marile site-uri de afară tind să introducă “zidul de plată” în diferite versiuni, de la aceea hard de la WSJ.com (cea mai mare parte a conținutului cu plată), la variante poroase, ca la NYTimes.com, unde poți citi un număr de articole gratuite înainte de a ți se cere bani.

Abonamentele există de când lumea, e drept, însă în ultima vreme media tinde să se bizuie mai mult pe cititori, din punct de vedere financiar. La începutul acestui an, și PRO TV, și Antena Group au avut conflicte cu cabliștii, legat de suma pe care aceștia o plătesc pentru retransmisia posturilor din aceste grupuri. Banii vin, în ultimă instanță, de la abonații de cablu. Tradițional, acest gen de model de business funcționa doar pe nișele internaționale numite pay TV, adică filme, documentare, muzică și așa mai departe. Mai nou, tinde să se extindă și la altele. Digi24, de exemplu, este o televiziune de știri atipică, lansată și finanțată de RCS & RDS, care nu are pauze de publicitate.

6. FREEMIUM. E mai mult o paradigmă de business decât un gen punctual de finanțare. Termenul a fost popularizat de Chris Anderson în cartea lui apărută în 2009, Free. În principiu, e vorba de o ofertă de bază gratuită, cu suplimente contra cost (free + premium). Poate fi vorba de accesul la arhiva de conținut, de un număr mai mare de articole (din nou, cazul Dilemaveche.ro, care are o parte din conținut gratuită) sau de altele.

7. SERVICII. Pe Internet, site-urile de conținut locale scârțâie, din punctul de vedere al veniturilor, în timp ce e-commerce-ul e într-o creștere abruptă. De aceea, publisherii inovativi încearcă să genereze business-uri de servicii în jurul brandului de conținut. HotNews.ro, un independent cu o vechime de 13 ani în piață, a pus pe roate Giftbooks.ro, un magazin de cărți alese cu atenție, unele, disponibile cu autograf. Este numai una din multele posibilități.

Giftbooks.ro

Giftbooks.ro

8. EXCELENȚA. Nu e un model de business, dar e o soluție de supraviețuire și mai mult de atât. Într-un peisaj media din ce în ce mai competitiv, în care banii din publicitate sunt din ce în ce mai puțini, iar tirajele vândute scad, jurnalismul de excepție are, în mod curios, mai mare căutare. Dacă ne uităm la săptămânalele din presa anglo-saxonă, Newsweek a fost practic desființat, Time are dificultăți mari, dar, în schimb, The Economist crește. În primele luni din 2013, revista a vândut 1,56 milioane de exemplare pe ediție, în întreaga lume, cu 5,5% mai mult decât în aceeași perioadă a lui 2012. The Economist Group, compania care o editează, raportează pentru întregul an în curs un profit brut de 68 de milioane de lire, în creștere față de cele 67 de milioane din 2012. Desigur, asta înseamnă și un site creativ, produse colaterale rentabile și multe altele. Însă o poveste de succes de acest tip arată că, totuși, cititorii de lucruri serioase și bine făcute există în continuare și sunt dispuși să plătească pentru jurnalismul adevărat, la fel ca acum 50 de ani.

Articol scris pentru ediția de joi, 26 septembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts