Iubire, bibelou de USB

Ați primit vreodată vreun stick de USB personalizat, cu documente referitoare la cutare sau cutare lucru și sigla trimițătorului, nu a fabricantului, pe el? Dacă nu, n-are rost să fiți invidioși: tocmai ați pierdut o vitrină cu bibelouri. 

Aceste reflecții mi-au fost stârnite de ultimul stick de USB primit de soția mea, care e redactor-șef la Șapte Seri, că eu nu mai scriu decât prin locuri gen Dilema, unde nu primești stick-uri de USB – sau, mai degrabă, pe-ale mele le-a furat Andrei Pleșu, ungur, evreu, trădător de țară și cu siguranță colecționar de stick-uri de USB ale altora.

Acum, ar fi datoria mea de om serios să explic pe scurt ce înseamnă un stick de USB minorității de cititori care n-a folosit vreodată așa ceva, dar eu n-am niciun chef să fac asta: dacă nu știți ce-i aia, articolul ăsta nu e pentru dumneavoastră, așa că lăsați-mă-n pace. De asemeni, n-o să vă spun ce formă avea stick-ul ăla al soției, fiindcă se va supăra nu numai omul care a trimis cadoul, cât mai ales soția mea. Cert e că prin sertarele noastre zac, atunci când nu îi pasăm altora, tot felul de roboței, palmieri, omuleți. Așa că, frapat de obiectul a cărui formă nu v-o spun, am postat o întrebare pe Facebook: de ce-s atâtea stick-uri de USB mutante pe lumea asta, până la urmă? Cu ce seamănă, din epoca pre-calculator?

Un tip pe nume Mihai Ghiduc, redactor-șef la Men’s Health, revista bărbaților cu mușchi, în timpul liber militant pentru copyleft (nu mă-ntrebați nici ce-nseamnă asta, oricum am defectul de a mă pierde în tot felul de explicații divagante, ca de pildă cea din această paranteză, care mi-ar fi fost de ajuns ca să explic ce înseamnă copyleft), a răspuns simplu, ca orice om de la o revistă cu mușchi și ca Arhimede: „Bibelouri”.

La asta chiar nu mă gândisem. Bibelourile de ieri sunt stick-urile de USB de azi, dar înainte de a detalia analogia, hai să facem o taxonomie.

Prima sursă Google e USBRomania.ro, un fel de fetișiști ai USB-ului, nu numai în privința stick-urilor, ci și a altor chestii care se bagă-n respectiva priză, ca să mă exprim pe limba soacrei mele. Acolo găsești stick-uri în formă de: vampiri, iepurași și alții. Toți cu un fel de degetar sau cască de polițist britanic în cap. Cam scumpi, 114 lei, dar vă puteți achiziționa un deget dezgustător, un șoarece carbonizat cu urechi roșii sau o gogoașă cu 75 în aceeași monedă. Un roboțel nichelat și un pic steampunk (căutați pe Wikipedia, parantezele mele sunt inutile!) m-a atras, în ciuda prețului de 135 de lei, dar cana de cafea mi-a dat o înțepătură în colecist. Osul mi-a venit să-l dau câinelui, iar popicul, designerului care a avut o asemenea idee de stick. Peste cap. Trec peste motociclete, sticle de bere și altele, ca să ajungem la Usbfactory.ro, care face tot asta – deci, cu siguranță, cerere de asemena orori există. Aici, am oscilat între dezgust și curiozitate la niște bijuterii stick, ca apoi să mă mir de jucăriile din bambus, unele atrăgător de simple, altele un pic înspăimântătoare, ca USB-ul cârlig de rufe. La Forme atipice, însă, n-am mai avut ce naiba să găsesc atipic; menționez, totuși, un Gânditor de la Hamangia verde, care poate să-și țină în mâini capul în care se află atât memoria propriu-zisă, cât și conectorul, probabil ca să-i înfigi în gaura gâtului ardeiul iute de alături.

Ar mai fi și Dedemedia.ro, dar (fiindcă am consumat tot spațiul cu paranteze ca asta) nu mai pot spune despre el decât că are nu una, ci două categorii superflue, Forme atipice și Forme speciale (calculator de birou, căști, cauciucuri – nu mă pot stăpâni). Și cu asta trecem la metafizică.

Deci, de ce-a zis Ghiduc „bibelouri”? Păi, toate porcăriile enumerate de mai sus sunt făcute și dăruite, cum-necum, cu dorința secretă de a fi expuse undeva, ca-ntr-o vitrină. Dar, spre deosebire de bibelouri, ele nu stau în vitrine luminoase, ci în sertare întunecate. Asta, dacă stau și nu se duc acolo unde se duc ele, USB-urile, atunci când se duc fără să le vadă nimeni.

În paranteză fie spus, am un copil de un an și șase luni. El înghite tot ce-i pică-n cale, dar până acum, USB-uri nu a mâncat, deci ceva păstrabilitate au în ele respectivele, așa cum sunt, vai de ele. Mă gândesc că vitrina cu bibelouri era un decoct, o contragere a vremurilor vechi, un castel la scară, într-o cutie cu geamuri de sticlă, demonstrație că și noi, ca și alți locatari la bloc, ne tragem de undeva, din afara blocului. USB-ul e pe dos: etalează forme repetitive ale consumismului gen banane, bere, burger, care vin de nicăieri și pot fi mâncate de oricine, cu excepția copilului meu, care n-are voie decât șaibe – și numai bio.

Altfel spus, bibeloul, mai ales cel dezgustător, era un soi de încercare de conectare a burgheziei la vremuri idilice, aristocratice. Revoluția Franceză, de la 1789, și beleaua comunistă de la noi, de după 1947, nu s-au întâmplat în aceste enclave de cristal. Pe dos, USB-ul e în toată paleta lui infinită de orori o reiterare a ceva fără prototip, un obiect de serie, ca punte de trecere între consumism burghez și ceva nou, post-capitalist. Om vedea noi ce.

Dar numai pe din afară. Și, până la urmă, toate formele alea de mai sus sunt „atipice”. Ceea ce puneam pe vremuri în vitrină ascundem acum în sertarele-cavou fiindcă cultura materială a proliferat până la punctul la care nu mai poate fi transformată în muzeu. Ceea ce etalam pe vremuri în vitrină e ceea ce acum uităm în sertar, fiindcă nu ne îndurăm să aruncăm. La USB-uri, ochii noștri nu se mai plimbă prin spații fizice, ci doar pe ecran. De-abia acum îmi vine ideea și articolul meu s-a terminat: USB-ul e un bibelou cu mațele întoarse pe dos, al cărui înăuntru conține o virtualitate infinită de promisiuni. În fiecare motocicletă de plastic USB zac un ciobănaș și-o prințesă de porțelan care ne vor reaprinde iubirea, imediat ce-i vom descoperi, miraculos, pe ecran.

Articol scris pentru ediția de joi, 27 octombrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. dana eugenia Reply

    Aaaaa …. bun articolul … da’ cainele ala CE face cand ii apesi cucuiul? (alearga, sper :)))))))

Post your thoughts