Invizibilul, dar influentul Stéphane Carpentier părăsește Ringier. O să-l vedem la Edipresse România?

Povestea care urmează este despre un tip care face coperți precum cele de mai jos, ce-a căutat el în România, de ce a contat și unde s-ar putea întoarce.

Acum câteva săptămâni discutam cu Brăduț despre un consultant străin care, de pe baricadele Ringier, a avut un aport important la definirea tabloidului românesc așa cum e el și în prezent, deci la principalul trend de pe piața cotidienelor: Peter Prior, care a participat la repoziționarea “Libertatea” de la începutul acestui deceniu și care, după știrea mea, continuă să vină în România pentru “mentenanță”. Ultima dată am avut de-a face cu Prior prin 2006, când am fost implicat într-un face lift al ziarului, care nu s-a prea văzut, din motive de plecare a echipei Halpert la Adevărul Holding.

Peter Prior e doar unul din oamenii de calibru pe care i-a trimis Ringier în România și datorită cărora trustul a fost atât de influent. Un al doilea, pe care l-am cunoscut mai bine și cu care am lucrat mai mult, este Stéphane Carpentier (foto mai jos), director creativ al grupului, care pleacă la Edipresse (Elveția) de la sfârșitul lui septembrie.

Desigur că Ringier nu se va dărâma odată cu plecarea lui Carpentier, dar omul a relansat în jur de 40 de titluri din toată lumea pentru compania elvețiană, iar în România, și-a pus amprenta decisiv pe “Unica”, “TV mania”, “Evenimentul zilei” și cred că a dat o tușă la mai toate publicațiile din portofoliul românesc al companiei. Forma grafică din 2005 a “Evenimentului zilei” – în continuare, unul din cele mai frumoase ziare din România – i se datorează lui și lui Marian Toader, iar la “Unica” a făcut prin 2002 o relansare decisivă. Era vorba printre altele de un logo cu literă groasă, în răspăr față de opinia comună, care spunea că la revistele pentru femei logoplate-urile se fac cu litere light. La “TV mania” a impus, de exemplu, foarte cititele pagini de capturi TV.

La toate acestea se adaugă trainingurile anuale pe care le-a inaugurat pentru art directorii Ringier, instructive și amuzante. L-am ajutat și eu, ca “mâna a doua”, acum vreo trei ani, la organizarea celui din România.

E clar din ce-am spus mai sus că un om de felul ăsta nu se ocupă doar cu layoutul. Dar, pentru că ziarele și revistele sunt de 20 sau 30 de ani “produse”, tendința ownerului este ca odată la doi ani să schimbe packagingul. S-a văzut, în România, din 2005-2006 încoace, cât efect au face lifturile grafice atunci când nu sunt susținute de o transformare editorială, la titluri ca “Ziua”, “Gândul” și altele. Un tip de factura lui Stéphane procedează altfel. De la “ar fi cazul să facem ceva, hai să schimbăm layoutul” ajunge la motivele pentru care un layout ar putea fi așa și pe dincolo, deci chiar în miezul “produsului”. Aici survine de regulă o clarificare editorială importantă. Ce e publicația respectivă? Ce vrem de la ea? Care e publicul? Și așa mai departe.

De aici și până la o mică revoluție de resurse umane e doar un pas. Foarte zâmbăreț și pozitiv de felul lui, Carpentier face și victime atunci când nu se poate altfel. Știu despre cel puțin un redactor-șef care a plecat la o relansare. Un consultant de factura asta își găsește un număr de “băieți deștepți” și dispuși la schimbare, care de regulă au și cu ce, și creează niște mecanisme și proceduri informale de lucru. Cine nu ține pasul rămâne pe din afară sau își pierde din atribuții. Bineînțeles, consultanții nu decid în astfel de situații, ci au de regulă de convins și un manager că lucrurile nu sunt tocmai perfecte așa cum erau până la venirea lor. Ceea ce nu e atât de simplu, fiindcă situația dinainte de relansare a fost girată chiar de managerul respectiv.

E vorba de o metodă care nu se prea găsește în cărțile de management. Consultanții de felul ăsta fac în loc să dea dispoziții și nu trag pe nimeni la răspundere. Chiar dacă vin de pe un palier superior al ierarhiei sau “de la centru”, infestează organizația de jos în sus. Preferă să asculte în loc să vorbească și mult din ce ascultă constă în frustrări și prostii ale oamenilor, pe care uneori reușesc să le convertească în energii pozitive.

Dincolo de toată această gnoză, sunt câteva lucruri concrete pe care eu și alții le-am învățat (sau cu privire la care am obținut confirmare) de la Carpentier:

– art directorul nu este (numai) un grafician, un om care pune lucrurile în pagină, ci un fel de jurnalist vizual; Stéphane avea tendința de a-l considera oarecum egalul redactorului-șef, desigur fiindcă este art director, dar, în orice caz, miza este găsirea celui mai bun concept pentru un layout sau o copertă, concept care trebuie supervizat în shootingurile de studio sau pentru care trebuie făcute săpături destul de serioase în băncile de imagine cu photo editorul. Îmi amintesc că pentru un profile al lui Russell Crowe, Stéphane a stat câteva zile ca să pună mâna pe tot ce se găsea în sursele foto ale lui Ringier la momentul respectiv. Noi executasem deja vreo cinci variante de layout din ce găsisem la repezeală, toate la fel de proaste – sau mult mai proaste decât ceea ce a făcut ulterior elvețianul.
– poza și titlul trebuie să spună același lucru, chiar dacă pare tautologic. În România, zăpăciți și ornamentali cum suntem, avem tendința de a pune tot felul de cimilituri în titlu și o imagine care nu “se leagă”. În general m-a frapat preferința lui Carpentier pentru un titlu “blunt”, banal, față de glumițele neînțelese care fac carieră mai ales pe la glossy, unde trebuie să spui mai tot în două cuvinte.
– corolar la cele două de mai sus, un layout nu e niciodată o pictură abstractă, chiar dacă prima lecție a lui Carpentier, pe la workshopuri, era să împarți un spread în dreptunghiuri proporționate, ca Mondrian:

Greșeala cea mai frecventă a graficianului român e să izbească în deschidere poze colorate, aspectuoase, fără cine știe ce legătură cu unghiul de abordare al scriitorului.

– graficianul sau artul care nu citește materialul când îl pune în pagină face prostiile care reies de mai sus.
– desenează, oricât de prost ai face-o. O schiță cu pixul a unui spread, de dimensiunile unui pachet de țigări, limpezește foarte bine lucrurile. Dacă te înfigi direct în InDesign sau Quark și începi să apeși pe toate butoanele, o să iasă o cacofonie.
– art directorul discută cu editorul de pagină și autorul înainte de scrierea articolului și layout.
– dacă e mass market sau ieftin, nu trebuie să fie urât.
– (pentru doamnele de la glossy): nu puneți în revistă culori pe care nu le-ați pune pe voi.
– unele lucruri nu le poți verifica decât dacă le tipărești (procente de culoare, umbre etc.) în România se lasă cu scandal dacă apare vreo greșeală în revistă, în alte părți e tolerată dacă a fost vorba de un test necesar.

Multe din cele de mai sus par la mintea cocoșului, dar se fac când și cum dă Dumnezeu în România. Ar mai fi și altele, mai precise, dar există un punct de la care putem vorbi de know-how-ul Ringier, pe care nu e tocmai frumos să îl pui pe toate gardurile. Povești de felul celor de mai sus mă fac să repet că Ringier este compania în care am învățat cele mai multe în cei vreo 15 ani de presă, deși am trecut și prin locuri cum ar fi PRO TV în anii buni și am cunoscut-o de pildă pe legendara Marsha Greenberg.

Ceea ce am învățat de la Stéphane ne-a ajutat să facem undeva prin 2003, la “TV mania”, coperte ca asta:

Nu e o prosteală, ci o abordare determinată de faptul că la vremea respectivă jurnalul de după-amiază al Antenei, care fusese unul lejer, de mondenicale, se repoziționa pe ceva asemănător cu Știrile de ora 17 ale PRO TV-ului. Berecleanu și Zaharescu au fost nu doar dispuși să facă ceea ce le-am sugerat în studio, ci și foarte deschiși în interviul pe care am construit materialul. Cine a făcut presă de vedete știe cam cât de greu e să duci niște oameni cu o percepție “sus” într-o astfel de direcție, a contat probabil faptul că ne știam de ani de zile și că știam exact ce vreau; e vorba, în plus, de doi oameni deștepți. Sorin Ovidiu Bălan, adică Unchiul Fester, e montat în Photoshop după aceea de Gina Nedu, care a asamblat toată treaba. În studio am fost Alex Gâlmeanu, Dana Gottschling la păr, Mirela Vescan cu machiajul și cu mine. M-am speriat când Vescan a vrut să-i facă lui Zaharescu o mustață cu un dermatograf, poanta nu trebuia îngroșată prea tare și atunci când te-apuci să te joci, există riscul să sari peste cal. Vescan știa ce face, a ieșit perfect, cum se vede.

E o copertă la care Carpentier n-a lucrat, dar când i-am trimis-o pe mail, a zis “da” cu toată gura, așa cum rar face. Dacă va fi creative director la Edipresse și nu la Ringier din octombrie, nu este exclusă deloc o descindere în România la “adversar”, adică Edipresse-AS, editorul “Elle”, “Avantaje”, “Joy” și tot restul. Când și pe ce proiect, probabil că nu știe nimeni în momentul de față.

Câteva mostre de ce a făcut artistul pentru Ringier prin diferite locuri:

14 thoughts on “Invizibilul, dar influentul Stéphane Carpentier părăsește Ringier. O să-l vedem la Edipresse România?”

  1. “Foarte zâmbăreț și pozitiv de felul lui, Carpentier face și victime atunci când nu se poate altfel. Știu despre cel puțin un redactor-șef care a plecat la o relansare. Un consultant de factura asta își găsește un număr de “băieți deștepți” și dispuși la schimbare, care de regulă au și cu ce, și creează niște mecanisme și proceduri informale de lucru.”
    “Consultanții de felul ăsta fac în loc să dea dispoziții și nu trag pe nimeni la răspundere. Chiar dacă vin de pe un palier superior al ierarhiei sau “de la centru”, infestează organizația de jos în sus. Preferă să asculte în loc să vorbească și mult din ce ascultă constă în frustrări și prostii ale oamenilor, pe care uneori reușesc să le convertească în energii pozitive.”
    Două pasaje relevante (dintr-un articol remarcabil) despre ceea ce NU a vrut și NU a reușit să facă Nistorescu la Cotidianul. Rețin articolul pe care l-ai scris după venirea lui acolo, în care sperai într-un catharsis, dincolo de vîrtejul schimbărilor. Speranța ta era mai mult o formă de civilitate; ceea ce scrii acum arată că nici un catharsis nu vine “de la sine”, ci trebuie să aibă la bază o formă de respect interuman și chiar de prețuire a omului în sine. Tonul necruțător din 2003-04 al articolelor lui Nisotrescu consona cu nevoia de libertate a oamenilor sufocați sub umbra groasă a regimului. Acum însă, la el, nimic din prețuirea vreunei idei de libertate . Nici a libertății celor care citesc ziarul, nici a celor dinăuntru, “libertatea construită” de la locul de muncă, libertate care presupune, ca să te citez: să nu tragi pe nimeni la răspundere, să faci pur și simplu și nu să dai dispoziții, să asculți în loc să vorbești doar tu, să ai deja identificați “băieții deștepți” cu care să faci treabă dacă schimbi vechea gardă, să convertești frustrările în energii POZITIVE.
    Mă bucur pentru acest articol, care mi-a dat răspuns la întrebări care nu se legau direct de subiectul acesta.

  2. Nenea Comanescu, mai lasa mata numa presa centrala si vezi ce se intampla si in cea locala. Cotidianul local Sibiu Standard nu mai are niciun membru in redactie de azi din cauza presiunilor politice ale PD-L. Baietii de acolo au si scris tot in numarul de azi, ultimul pe care l-au mai scos. Afli pe http://www.sibiustandard.ro mai multe.

  3. Multumesc pentru articolul din evz despre credibilitatea presei. Cred ca aici este adevarata problema a presei romanesti. Dupa ce o rezolva pe-asta se poate gandi si la pozitionare, target, profit, marketing, etc.

    Cred ca trebuie sa renuntam o data la “exceptionalitatea” si “originalitatea” romaneasca. Daca orice bussines nu inseamna numai profit ci si valori, cu atat mai mult presa are nevoie de aceste valori, si mai apoi se poate gandi si la profit. Din pacate la noi se face presa asa cum se face bussines. Castig cat mai mare, intr-un termen cat mai scurt.

  4. Ma bucur ca ai scris acest articol, Iulian. Poate ca, citindu-l, multi dintre colegii nostri, vor intelege ca in ziua de azi nu mai poti face presa vandabila daca ai incremenit in proiecte si mentalitati vechi de 10 ani. Ringier a fost un deschizator de drumuri spre o presa moderna si profesionalizata, iar cei care am lucrat acolo ii datoram respect, din punctul asta de vedere. Am lucrat si eu cu Prior multi ani, iar cu Carpentier o perioada foarte scurta, fiindca, asa cum ai spus, am plecat cu echipa Halpert la Adevarul Holding. Sunt profesionisti de exceptie in ale ziaristicii, imbuibati de idei despre cum sa creezi un ziar sau o revista care sa aiba succes la public. Asemenea lor sunt si Uve si Willy, alti doi consultanti germani adusi de Ringier in Romania si care lucreaza acum pentru Click! si Cancan, dupa ce cu ani in urma au condus cotidianul Bild. Cand conducatorii unor gazete de la noi vor intelege ca nu mai e de ajuns sa ai niste articole bune, pe care sa le arunci cum o fi in pagini, atunci poate nu vom mai asista la subcombarea unor titluri pe motiv de scaderea drastica a tirajului.

  5. scuze, revin cu o corectura. Am taiat ceva si a ramas o virgula unde nu trebuia. Elimin-o pe cea de dupa “colegii nostri vor intelege”, fiindca e intre subiect si predicat. Sa nu sara unii ca-s analfabeta!

  6. Buna Iulian, Buna Simona,

    urmaresc cu interes de scurt timp o lista de bloguri, printre care si pe al tau Iulian. Mai concret, urmaresc bloguri de la scandalul Cotidianul, ocazie cu care am

    aflat despre multitudinea de bloguri interesante din blogosfera romaneasca. Articole interesante de-ale tale Iulian mai citisem si inainte, pentru ca sunt de cativa

    ani buni cititor fidel al hotnews … defapt chiar de pe vremea cand hotnews se numea http://www.revistapresei.ro 🙂

    Poate ar trebui sa mentionez ca am parasit Romania in urma cu 8 ani, odata cu absolvirea facultatii. Am in spate 5 ani de Germania si 3 de Elvetia. Din cei 3 de

    Elvetia, 2 sunt defapt intre Elvetia si Germania.

    Mi-a placut postul acesta. Mi s-a parut destul de interesanta imaginea oferita de un insider profesionist, intr-un business pe care il cunosc cel mult ca si

    consumator, eu lucrand in domeniul IT insa fara vreo legatura cu domeniul media. Defapt, ca sa fiu sincer, nici macar ca si consumator nu il cunosc foarte bine …

    Dorinta mea de a posta un comentariu, vine mai mult citind post-ul Simonei. Simona pomeneste niste nume de consultanti, fata de care are evident tot respectul (sper

    nu doar fiindca sunt germani, deci nu romani …), insa mai apoi mentioneaza din pacate, niste nume de publicatii as spune eu cel putin dubioase, ceea ce sincer ma

    contrariaza putin. Nu stiu in ce masura Simona cunoaste limba germana pentru ca citi putin continutul ziarului Bild, insa continutul ziarului Cancan l-a citit cu

    siguranta. Oare sa fie numele mentionate un reper, un standard? Sigur, Simona, mi-ar putea aduce ca argumente cota de piata, deci veniturile publicatiilor

    respective, insa pentru mine ar fi tare trist sa aflu ca astea au ramas singurele criterii de selectie a valorilor … Pe de alta parte, Simona ar putea sa imi dea

    dreptate in ce priveste continutul publicatiilor respective, insa in acelasi timp sa imi spuna ca acei consultanti au avut cu totul alta sarcina in ce priveste

    produsul final si, profesionisti fiind, si-au vazut de treaba si nu au strambat din nas in privinta “mirosului” neplacut emanat de continut. O astfel de

    argumentatie nu m-ar convinge din doua motive: primul este simplul fapt ca pentru asemenea publicatii, layout-ul, respectiv multitudinea de poze si mai ales genul

    lor!, joaca un rol mai mult decat important. Al doilea motiv ar fi faptul ca, multumita unui minunat articol al lui Andrei Plesu in Dilema, am constientizat ceva ce

    poate stiam dinaite, insa nu formulasem in mintea mea atat de bine ca si Andrei Plesu, si anume ca inteligenta (sau talentul) fara morala, este una din cele patru

    variante ale proastei utilizari ale inteligentei …

    Articolul se numeste chiar “Proasta folosire a inteligenței” si il recomand cu caldura. Aici:

    http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=193&cmd=articol&id=6827

    Mai vreau sa adaug doar ca mi se pare foarte trist sa vad un numar debordant de mare de oameni in Elvetia, din pacate chiar multi dintre colegii mei de lucru, care

    isi extrag informatiile din publicatii gen 20 Minuten (http://www.20min.ch/), mai concret genul de publicatii distribuite gratuit in tot orasul, pe care le poti

    citi in tren in cele 20 de minute pe care le ai la dispozitie. Nu trebuie sa adaug ca si calitatea informatiilor este pe masura celor 20 de minute investite …
    Dupa parerea mea (si defapt din pacate e foarte vizibil pe oamenii din jurul meu) genul asta de informare, ingusteaza ingrozitor de mult orizontul de gandire al

    unui om, ceea ce duce la consecinte foarte grave pe termen mediu, dar mai ales lung.

    Mi-ar placea sa aflu ce parere aveti voi despre cele scrise de mine.

    In rest numai bine si spor in activitati 🙂
    Rares

  7. Rareș: la noi, cei care facem sau am făcut presă, o să găsești respect pentru lucrul foarte bine făcut, chiar dacă acesta este un tabloid sau o emisiune marca Lazarov. Nu fiindcă noi consumăm acel tip de media, ci fiindcă acolo se obțin succese de audiență și de business.

    Oarecum publicul așteaptă de la presă un anumit gen de iluminare socială sau nu știu cum să-i zic. Ghidarea cititorilor prin hățișul politic, câine de pază etc. Majoritatea presei e însă gândită azi altfel – ca să producă bani -, iar de multe ori ziarele și televiziunile cu pretenții au lucruri foarte urâte pe “suflet”, iertați licența.

    Probabil că tu vei citi toată viața lucruri din clasa “Dilema” și nu te vor interesa “Bild”, “Blick” sau televiziunile comerciale din Germania (pe care le vezi și în Elveția). Nu putem decât să ne bucurăm că astfel de oameni (mai) există. Altfel, eu mai scriu la “DIlema”, iar Simona e în managementul “Click!”, dar sunt convins că ea ar putea scrie la “DIlema”, iar eu n-aș zice nu unui proiect provocator din clasa tabloid. Ziariștii de tabloid nu dau în cap pe stradă, nu vând droguri, nu fac nimic ilegal. Ba chiar, în România, pornind de la faptul că publicațiile lor sunt rentabile, sunt la adăpost de mizerii politice și altele. Deci sunt niște meseriași care, dacă își fac treaba bine, merită respect. Eu unul am mult mai mult respect pentru cvasi-invizibilul Adi Halpert, șeful Simonei, care vinde sute de mii de exemplare pe zi de nu știu câți ani împreună cu echipa, decât pentru nu știu ce director de ziar liliputan, care zace prin talk-show-uri în fiecare seară.

    Sper că am fost cât de cât lămuritor. Știu că din afară lucrurile se văd cu totul altfel. Din interior, putem spune că în orice caz nu suntem popi sau călăuze spirituale. Toată treaba e, după mine, ca jurnalistul să n-ajungă la un moment dat o coadă de topor pentru politicieni, un combinator corupt și altele. În rest – că dai o pereche de sâni pe a-ntâia…

Leave a Reply to vasilissa Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *