Invizibilul, dar influentul Stéphane Carpentier părăseşte Ringier. O să-l vedem la Edipresse România?

Povestea care urmează este despre un tip care face coperţi precum cele de mai jos, ce-a căutat el în România, de ce a contat şi unde s-ar putea întoarce.

Acum câteva săptămâni discutam cu Brăduţ despre un consultant străin care, de pe baricadele Ringier, a avut un aport important la definirea tabloidului românesc aşa cum e el şi în prezent, deci la principalul trend de pe piaţa cotidienelor: Peter Prior, care a participat la repoziţionarea “Libertatea” de la începutul acestui deceniu şi care, după ştirea mea, continuă să vină în România pentru “mentenanţă”. Ultima dată am avut de-a face cu Prior prin 2006, când am fost implicat într-un face lift al ziarului, care nu s-a prea văzut, din motive de plecare a echipei Halpert la Adevărul Holding.

Peter Prior e doar unul din oamenii de calibru pe care i-a trimis Ringier în România şi datorită cărora trustul a fost atât de influent. Un al doilea, pe care l-am cunoscut mai bine şi cu care am lucrat mai mult, este Stéphane Carpentier (foto mai jos), director creativ al grupului, care pleacă la Edipresse (Elveţia) de la sfârşitul lui septembrie.

Desigur că Ringier nu se va dărâma odată cu plecarea lui Carpentier, dar omul a relansat în jur de 40 de titluri din toată lumea pentru compania elveţiană, iar în România, şi-a pus amprenta decisiv pe “Unica”, “TV mania”, “Evenimentul zilei” şi cred că a dat o tuşă la mai toate publicaţiile din portofoliul românesc al companiei. Forma grafică din 2005 a “Evenimentului zilei” – în continuare, unul din cele mai frumoase ziare din România – i se datorează lui şi lui Marian Toader, iar la “Unica” a făcut prin 2002 o relansare decisivă. Era vorba printre altele de un logo cu literă groasă, în răspăr faţă de opinia comună, care spunea că la revistele pentru femei logoplate-urile se fac cu litere light. La “TV mania” a impus, de exemplu, foarte cititele pagini de capturi TV.

La toate acestea se adaugă trainingurile anuale pe care le-a inaugurat pentru art directorii Ringier, instructive şi amuzante. L-am ajutat şi eu, ca “mâna a doua”, acum vreo trei ani, la organizarea celui din România.

E clar din ce-am spus mai sus că un om de felul ăsta nu se ocupă doar cu layoutul. Dar, pentru că ziarele şi revistele sunt de 20 sau 30 de ani “produse”, tendinţa ownerului este ca odată la doi ani să schimbe packagingul. S-a văzut, în România, din 2005-2006 încoace, cât efect au face lifturile grafice atunci când nu sunt susţinute de o transformare editorială, la titluri ca “Ziua”, “Gândul” şi altele. Un tip de factura lui Stéphane procedează altfel. De la “ar fi cazul să facem ceva, hai să schimbăm layoutul” ajunge la motivele pentru care un layout ar putea fi aşa şi pe dincolo, deci chiar în miezul “produsului”. Aici survine de regulă o clarificare editorială importantă. Ce e publicaţia respectivă? Ce vrem de la ea? Care e publicul? Şi aşa mai departe.

De aici şi până la o mică revoluţie de resurse umane e doar un pas. Foarte zâmbăreţ şi pozitiv de felul lui, Carpentier face şi victime atunci când nu se poate altfel. Ştiu despre cel puţin un redactor-şef care a plecat la o relansare. Un consultant de factura asta îşi găseşte un număr de “băieţi deştepţi” şi dispuşi la schimbare, care de regulă au şi cu ce, şi creează nişte mecanisme şi proceduri informale de lucru. Cine nu ţine pasul rămâne pe din afară sau îşi pierde din atribuţii. Bineînţeles, consultanţii nu decid în astfel de situaţii, ci au de regulă de convins şi un manager că lucrurile nu sunt tocmai perfecte aşa cum erau până la venirea lor. Ceea ce nu e atât de simplu, fiindcă situaţia dinainte de relansare a fost girată chiar de managerul respectiv.

E vorba de o metodă care nu se prea găseşte în cărţile de management. Consultanţii de felul ăsta fac în loc să dea dispoziţii şi nu trag pe nimeni la răspundere. Chiar dacă vin de pe un palier superior al ierarhiei sau “de la centru”, infestează organizaţia de jos în sus. Preferă să asculte în loc să vorbească şi mult din ce ascultă constă în frustrări şi prostii ale oamenilor, pe care uneori reuşesc să le convertească în energii pozitive.

Dincolo de toată această gnoză, sunt câteva lucruri concrete pe care eu şi alţii le-am învăţat (sau cu privire la care am obţinut confirmare) de la Carpentier:

– art directorul nu este (numai) un grafician, un om care pune lucrurile în pagină, ci un fel de jurnalist vizual; Stéphane avea tendinţa de a-l considera oarecum egalul redactorului-şef, desigur fiindcă este art director, dar, în orice caz, miza este găsirea celui mai bun concept pentru un layout sau o copertă, concept care trebuie supervizat în shootingurile de studio sau pentru care trebuie făcute săpături destul de serioase în băncile de imagine cu photo editorul. Îmi amintesc că pentru un profile al lui Russell Crowe, Stéphane a stat câteva zile ca să pună mâna pe tot ce se găsea în sursele foto ale lui Ringier la momentul respectiv. Noi executasem deja vreo cinci variante de layout din ce găsisem la repezeală, toate la fel de proaste – sau mult mai proaste decât ceea ce a făcut ulterior elveţianul.
– poza şi titlul trebuie să spună acelaşi lucru, chiar dacă pare tautologic. În România, zăpăciţi şi ornamentali cum suntem, avem tendinţa de a pune tot felul de cimilituri în titlu şi o imagine care nu “se leagă”. În general m-a frapat preferinţa lui Carpentier pentru un titlu “blunt”, banal, faţă de glumiţele neînţelese care fac carieră mai ales pe la glossy, unde trebuie să spui mai tot în două cuvinte.
– corolar la cele două de mai sus, un layout nu e niciodată o pictură abstractă, chiar dacă prima lecţie a lui Carpentier, pe la workshopuri, era să împarţi un spread în dreptunghiuri proporţionate, ca Mondrian:

Greşeala cea mai frecventă a graficianului român e să izbească în deschidere poze colorate, aspectuoase, fără cine ştie ce legătură cu unghiul de abordare al scriitorului.

– graficianul sau artul care nu citeşte materialul când îl pune în pagină face prostiile care reies de mai sus.
– desenează, oricât de prost ai face-o. O schiţă cu pixul a unui spread, de dimensiunile unui pachet de ţigări, limpezeşte foarte bine lucrurile. Dacă te înfigi direct în InDesign sau Quark şi începi să apeşi pe toate butoanele, o să iasă o cacofonie.
– art directorul discută cu editorul de pagină şi autorul înainte de scrierea articolului şi layout.
– dacă e mass market sau ieftin, nu trebuie să fie urât.
– (pentru doamnele de la glossy): nu puneţi în revistă culori pe care nu le-aţi pune pe voi.
– unele lucruri nu le poţi verifica decât dacă le tipăreşti (procente de culoare, umbre etc.) în România se lasă cu scandal dacă apare vreo greşeală în revistă, în alte părţi e tolerată dacă a fost vorba de un test necesar.

Multe din cele de mai sus par la mintea cocoşului, dar se fac când şi cum dă Dumnezeu în România. Ar mai fi şi altele, mai precise, dar există un punct de la care putem vorbi de know-how-ul Ringier, pe care nu e tocmai frumos să îl pui pe toate gardurile. Poveşti de felul celor de mai sus mă fac să repet că Ringier este compania în care am învăţat cele mai multe în cei vreo 15 ani de presă, deşi am trecut şi prin locuri cum ar fi PRO TV în anii buni şi am cunoscut-o de pildă pe legendara Marsha Greenberg.

Ceea ce am învăţat de la Stéphane ne-a ajutat să facem undeva prin 2003, la “TV mania”, coperte ca asta:

Nu e o prosteală, ci o abordare determinată de faptul că la vremea respectivă jurnalul de după-amiază al Antenei, care fusese unul lejer, de mondenicale, se repoziţiona pe ceva asemănător cu Ştirile de ora 17 ale PRO TV-ului. Berecleanu şi Zaharescu au fost nu doar dispuşi să facă ceea ce le-am sugerat în studio, ci şi foarte deschişi în interviul pe care am construit materialul. Cine a făcut presă de vedete ştie cam cât de greu e să duci nişte oameni cu o percepţie “sus” într-o astfel de direcţie, a contat probabil faptul că ne ştiam de ani de zile şi că ştiam exact ce vreau; e vorba, în plus, de doi oameni deştepţi. Sorin Ovidiu Bălan, adică Unchiul Fester, e montat în Photoshop după aceea de Gina Nedu, care a asamblat toată treaba. În studio am fost Alex Gâlmeanu, Dana Gottschling la păr, Mirela Vescan cu machiajul şi cu mine. M-am speriat când Vescan a vrut să-i facă lui Zaharescu o mustaţă cu un dermatograf, poanta nu trebuia îngroşată prea tare şi atunci când te-apuci să te joci, există riscul să sari peste cal. Vescan ştia ce face, a ieşit perfect, cum se vede.

E o copertă la care Carpentier n-a lucrat, dar când i-am trimis-o pe mail, a zis “da” cu toată gura, aşa cum rar face. Dacă va fi creative director la Edipresse şi nu la Ringier din octombrie, nu este exclusă deloc o descindere în România la “adversar”, adică Edipresse-AS, editorul “Elle”, “Avantaje”, “Joy” şi tot restul. Când şi pe ce proiect, probabil că nu ştie nimeni în momentul de faţă.

Câteva mostre de ce a făcut artistul pentru Ringier prin diferite locuri:

  1. Narcis Reply

    “Foarte zâmbăreţ şi pozitiv de felul lui, Carpentier face şi victime atunci când nu se poate altfel. Ştiu despre cel puţin un redactor-şef care a plecat la o relansare. Un consultant de factura asta îşi găseşte un număr de “băieţi deştepţi” şi dispuşi la schimbare, care de regulă au şi cu ce, şi creează nişte mecanisme şi proceduri informale de lucru.”
    “Consultanţii de felul ăsta fac în loc să dea dispoziţii şi nu trag pe nimeni la răspundere. Chiar dacă vin de pe un palier superior al ierarhiei sau “de la centru”, infestează organizaţia de jos în sus. Preferă să asculte în loc să vorbească şi mult din ce ascultă constă în frustrări şi prostii ale oamenilor, pe care uneori reuşesc să le convertească în energii pozitive.”
    Două pasaje relevante (dintr-un articol remarcabil) despre ceea ce NU a vrut şi NU a reuşit să facă Nistorescu la Cotidianul. Reţin articolul pe care l-ai scris după venirea lui acolo, în care sperai într-un catharsis, dincolo de vîrtejul schimbărilor. Speranţa ta era mai mult o formă de civilitate; ceea ce scrii acum arată că nici un catharsis nu vine “de la sine”, ci trebuie să aibă la bază o formă de respect interuman şi chiar de preţuire a omului în sine. Tonul necruţător din 2003-04 al articolelor lui Nisotrescu consona cu nevoia de libertate a oamenilor sufocaţi sub umbra groasă a regimului. Acum însă, la el, nimic din preţuirea vreunei idei de libertate . Nici a libertăţii celor care citesc ziarul, nici a celor dinăuntru, “libertatea construită” de la locul de muncă, libertate care presupune, ca să te citez: să nu tragi pe nimeni la răspundere, să faci pur şi simplu şi nu să dai dispoziţii, să asculţi în loc să vorbeşti doar tu, să ai deja identificaţi “băieţii deştepţi” cu care să faci treabă dacă schimbi vechea gardă, să converteşti frustrările în energii POZITIVE.
    Mă bucur pentru acest articol, care mi-a dat răspuns la întrebări care nu se legau direct de subiectul acesta.

  2. alex Reply

    Nenea Comanescu, mai lasa mata numa presa centrala si vezi ce se intampla si in cea locala. Cotidianul local Sibiu Standard nu mai are niciun membru in redactie de azi din cauza presiunilor politice ale PD-L. Baietii de acolo au si scris tot in numarul de azi, ultimul pe care l-au mai scos. Afli pe http://www.sibiustandard.ro mai multe.

  3. sateanulonline Reply

    Multumesc pentru articolul din evz despre credibilitatea presei. Cred ca aici este adevarata problema a presei romanesti. Dupa ce o rezolva pe-asta se poate gandi si la pozitionare, target, profit, marketing, etc.

    Cred ca trebuie sa renuntam o data la “exceptionalitatea” si “originalitatea” romaneasca. Daca orice bussines nu inseamna numai profit ci si valori, cu atat mai mult presa are nevoie de aceste valori, si mai apoi se poate gandi si la profit. Din pacate la noi se face presa asa cum se face bussines. Castig cat mai mare, intr-un termen cat mai scurt.

  4. simona ionescu Reply

    Ma bucur ca ai scris acest articol, Iulian. Poate ca, citindu-l, multi dintre colegii nostri, vor intelege ca in ziua de azi nu mai poti face presa vandabila daca ai incremenit in proiecte si mentalitati vechi de 10 ani. Ringier a fost un deschizator de drumuri spre o presa moderna si profesionalizata, iar cei care am lucrat acolo ii datoram respect, din punctul asta de vedere. Am lucrat si eu cu Prior multi ani, iar cu Carpentier o perioada foarte scurta, fiindca, asa cum ai spus, am plecat cu echipa Halpert la Adevarul Holding. Sunt profesionisti de exceptie in ale ziaristicii, imbuibati de idei despre cum sa creezi un ziar sau o revista care sa aiba succes la public. Asemenea lor sunt si Uve si Willy, alti doi consultanti germani adusi de Ringier in Romania si care lucreaza acum pentru Click! si Cancan, dupa ce cu ani in urma au condus cotidianul Bild. Cand conducatorii unor gazete de la noi vor intelege ca nu mai e de ajuns sa ai niste articole bune, pe care sa le arunci cum o fi in pagini, atunci poate nu vom mai asista la subcombarea unor titluri pe motiv de scaderea drastica a tirajului.

  5. simona ionescu Reply

    scuze, revin cu o corectura. Am taiat ceva si a ramas o virgula unde nu trebuia. Elimin-o pe cea de dupa “colegii nostri vor intelege”, fiindca e intre subiect si predicat. Sa nu sara unii ca-s analfabeta!

  6. vasilissa Reply

    mai, iuliane, pai daca e invizibil, nu o sa il vedem. in schimb, cu siguranta o sa il simtim prin layouturile pe care le atinge…

  7. Rares Micu Reply

    Buna Iulian, Buna Simona,

    urmaresc cu interes de scurt timp o lista de bloguri, printre care si pe al tau Iulian. Mai concret, urmaresc bloguri de la scandalul Cotidianul, ocazie cu care am

    aflat despre multitudinea de bloguri interesante din blogosfera romaneasca. Articole interesante de-ale tale Iulian mai citisem si inainte, pentru ca sunt de cativa

    ani buni cititor fidel al hotnews … defapt chiar de pe vremea cand hotnews se numea http://www.revistapresei.ro 🙂

    Poate ar trebui sa mentionez ca am parasit Romania in urma cu 8 ani, odata cu absolvirea facultatii. Am in spate 5 ani de Germania si 3 de Elvetia. Din cei 3 de

    Elvetia, 2 sunt defapt intre Elvetia si Germania.

    Mi-a placut postul acesta. Mi s-a parut destul de interesanta imaginea oferita de un insider profesionist, intr-un business pe care il cunosc cel mult ca si

    consumator, eu lucrand in domeniul IT insa fara vreo legatura cu domeniul media. Defapt, ca sa fiu sincer, nici macar ca si consumator nu il cunosc foarte bine …

    Dorinta mea de a posta un comentariu, vine mai mult citind post-ul Simonei. Simona pomeneste niste nume de consultanti, fata de care are evident tot respectul (sper

    nu doar fiindca sunt germani, deci nu romani …), insa mai apoi mentioneaza din pacate, niste nume de publicatii as spune eu cel putin dubioase, ceea ce sincer ma

    contrariaza putin. Nu stiu in ce masura Simona cunoaste limba germana pentru ca citi putin continutul ziarului Bild, insa continutul ziarului Cancan l-a citit cu

    siguranta. Oare sa fie numele mentionate un reper, un standard? Sigur, Simona, mi-ar putea aduce ca argumente cota de piata, deci veniturile publicatiilor

    respective, insa pentru mine ar fi tare trist sa aflu ca astea au ramas singurele criterii de selectie a valorilor … Pe de alta parte, Simona ar putea sa imi dea

    dreptate in ce priveste continutul publicatiilor respective, insa in acelasi timp sa imi spuna ca acei consultanti au avut cu totul alta sarcina in ce priveste

    produsul final si, profesionisti fiind, si-au vazut de treaba si nu au strambat din nas in privinta “mirosului” neplacut emanat de continut. O astfel de

    argumentatie nu m-ar convinge din doua motive: primul este simplul fapt ca pentru asemenea publicatii, layout-ul, respectiv multitudinea de poze si mai ales genul

    lor!, joaca un rol mai mult decat important. Al doilea motiv ar fi faptul ca, multumita unui minunat articol al lui Andrei Plesu in Dilema, am constientizat ceva ce

    poate stiam dinaite, insa nu formulasem in mintea mea atat de bine ca si Andrei Plesu, si anume ca inteligenta (sau talentul) fara morala, este una din cele patru

    variante ale proastei utilizari ale inteligentei …

    Articolul se numeste chiar “Proasta folosire a inteligenţei” si il recomand cu caldura. Aici:

    http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=193&cmd=articol&id=6827

    Mai vreau sa adaug doar ca mi se pare foarte trist sa vad un numar debordant de mare de oameni in Elvetia, din pacate chiar multi dintre colegii mei de lucru, care

    isi extrag informatiile din publicatii gen 20 Minuten (http://www.20min.ch/), mai concret genul de publicatii distribuite gratuit in tot orasul, pe care le poti

    citi in tren in cele 20 de minute pe care le ai la dispozitie. Nu trebuie sa adaug ca si calitatea informatiilor este pe masura celor 20 de minute investite …
    Dupa parerea mea (si defapt din pacate e foarte vizibil pe oamenii din jurul meu) genul asta de informare, ingusteaza ingrozitor de mult orizontul de gandire al

    unui om, ceea ce duce la consecinte foarte grave pe termen mediu, dar mai ales lung.

    Mi-ar placea sa aflu ce parere aveti voi despre cele scrise de mine.

    In rest numai bine si spor in activitati 🙂
    Rares

  8. Iulian Comanescu Reply

    Rareş: la noi, cei care facem sau am făcut presă, o să găseşti respect pentru lucrul foarte bine făcut, chiar dacă acesta este un tabloid sau o emisiune marca Lazarov. Nu fiindcă noi consumăm acel tip de media, ci fiindcă acolo se obţin succese de audienţă şi de business.

    Oarecum publicul aşteaptă de la presă un anumit gen de iluminare socială sau nu ştiu cum să-i zic. Ghidarea cititorilor prin hăţişul politic, câine de pază etc. Majoritatea presei e însă gândită azi altfel – ca să producă bani -, iar de multe ori ziarele şi televiziunile cu pretenţii au lucruri foarte urâte pe “suflet”, iertaţi licenţa.

    Probabil că tu vei citi toată viaţa lucruri din clasa “Dilema” şi nu te vor interesa “Bild”, “Blick” sau televiziunile comerciale din Germania (pe care le vezi şi în Elveţia). Nu putem decât să ne bucurăm că astfel de oameni (mai) există. Altfel, eu mai scriu la “DIlema”, iar Simona e în managementul “Click!”, dar sunt convins că ea ar putea scrie la “DIlema”, iar eu n-aş zice nu unui proiect provocator din clasa tabloid. Ziariştii de tabloid nu dau în cap pe stradă, nu vând droguri, nu fac nimic ilegal. Ba chiar, în România, pornind de la faptul că publicaţiile lor sunt rentabile, sunt la adăpost de mizerii politice şi altele. Deci sunt nişte meseriaşi care, dacă îşi fac treaba bine, merită respect. Eu unul am mult mai mult respect pentru cvasi-invizibilul Adi Halpert, şeful Simonei, care vinde sute de mii de exemplare pe zi de nu ştiu câţi ani împreună cu echipa, decât pentru nu ştiu ce director de ziar liliputan, care zace prin talk-show-uri în fiecare seară.

    Sper că am fost cât de cât lămuritor. Ştiu că din afară lucrurile se văd cu totul altfel. Din interior, putem spune că în orice caz nu suntem popi sau călăuze spirituale. Toată treaba e, după mine, ca jurnalistul să n-ajungă la un moment dat o coadă de topor pentru politicieni, un combinator corupt şi altele. În rest – că dai o pereche de sâni pe a-ntâia…

Post your thoughts