Intoxicări, minciuni, prostii. Un studiu de caz

Teoriile conspirației care au circulat după incendiul de la Colectiv și deruta informațională care a urmat atentatelor de la Paris au făcut publicul larg să-și pună o problemă pe care noi, profesioniștii, ne-o puneam de mai multă vreme: aceea a intoxicărilor, minciunilor și prostiilor de care ne împiedicăm la fiecare două linkuri postate pe Facebook. Peisajul e derutant, dar deruta e vindecabilă, citind și judecând lucrurile cu atenție, cu ochii pe surse.

Ca să vedem cum putem face asta, voi porni de la o știre „obișnuită”, care n-are legătură nici cu tragedii, nici cu atentate: genul de lucru care ne trece zilnic pe sub ochi. Sâmbătă, 21 noiembrie, Adevărul publica un interviu cu fostul consilier prezidențial Ioan Talpeș. Cea mai tare afirmație a lui Talpeș era preluată în titlul-citat, genul care se dă la interviuri: „Cioloș mi-a spus că Tăriceanu l-a pus să îi dea terenuri lui Voiculescu”. E vorba de o hotărâre de guvern de pe vremea executivului Tăriceanu, din care actualul premier a făcut parte, la Agricultură; hotărâre pe baza căreia Talpeș, la vremea respectivă senator, avusese o intervenție în Senat. Fostul consilier și senator spune că ar fi vorba de moșia Kalinderu, care aparținea de fapt Academiei Române, ca urmare a unei donații. Și adaugă că Dacian Cioloș s-ar fi scuzat ulterior față de el, spunând că nu cunoștea detaliile afacerii.

Care e sensul întregii povești? Actualul premier apare ca un om al compromisului, amestecat într-o afacere dubioasă, care îl leagă de cel mai detestat personaj din era mogulilor. Un editorialist afiliat PMP (nu de alta, dar formațiunea lui Traian Băsescu a votat împotriva guvernului Cioloș) ar putea dezvolta de aici o teorie conform căreia Cioloș poate intra oricând în alte combinații cu fondatorul Partidului Conservator, încercând eventual să influențeze justiția în privința dosarelor legate de privatizări și proprietăți care l-au dus pe acesta în închisoare.

Luați toate acestea numai ca pe un exercițiu speculativ, fiindcă nu e altceva. Vreau doar să explic de ce toată povestea a sedus o serie întreagă de site-uri mici și vocale, ca Nașul TV sau Comisarul.ro, care au preluat-o ca atare. Dar, până la urmă, ce s-a întâmplat?

Povestea lui Talpeș ar trebui, desigur, verificată, fiindcă aici banalizatul principiu referitor la confirmarea știrii din mai multe surse stă în picioare. De ce? În primul rând, fiindcă informația nu e la prima mână. În al doilea rând, singura ei sursă, Ioan Talpeș, e un personaj cu propensiuni politice, deci suspect din start, în măsura în care orice politician e suspect atunci când face declarații. Oricum, întreaga afacere s-a petrecut – dacă s-a petrecut – între Voiculescu, Tăriceanu, Cioloș și Academia Română.

Ar putea fi verificată declarația lui Talpeș la Tăriceanu, Cioloș, Voiculescu sau la Academie? Pare că da, dar aici intervine una din chichițele meseriei de jurnalist. Presupunând că informația e validă, actorii principali ar avea tot interesul să o ascundă. Chiar confruntate cu acuzații reale, personajele incriminate vor înclina întotdeauna să le nege, mai ales dacă acuzațiile sunt bazate pe afirmații ale unor terți, asumate (ca în cazul lui Talpeș) sau, mai des, obținute „pe surse”, fără ca emitentul să-și dezvăluie identitatea. În astfel de situații, e cazul să „te blindezi”, cum se spune în jargonul meseriei, cu dovezi mai convingătoare. Iar prima care îți vine în minte e hotărârea de guvern de la vremea respectivă.

Fiindcă nu am o redacție la dispoziție, am făcut ceea ce ați putea încerca și dumneavoastră: am căutat-o într-o doară pe Google. Într-o doară fiindcă, bineînțeles, nu am găsit-o. Ceea ce s-a întors la mine, însă, e și în coada (backgroundul) articolului din Adevărul: o poveste conform căreia un personaj de la o fundație a Academiei Române a încheiat o „convenție de cooperare tehnico-științifică” cu celebra Grivco, compania lui Dan Voiculescu, în urma căreia Academia ar fi rămas fără terenuri. Regăsim doi din actori – Voiculescu și Academia -, dar Dacian Cioloș este evident scos din cauză, fiindcă respectiva convenție nu are legătură cu Guvernul.

De ce pomenește Adevărul de întreaga poveste? Ca să fundamenteze cumva cealaltă poveste, în care intervine și premierul. O legătură între cele două episoade există, chiar dacă e îndepărtată. Dar ce interes ar putea avea Adevărul să pună în circulație totul? Face jocuri anti-Cioloș? Din nou, ne întoarcem la atitudinea anti-Cioloș a PMP, partidul lui Traian Băsescu. Acum câțiva ani, pe când acesta era președinte, un consilier prezidențial pe nume Bogdan Oprea era plătit cu 28 de mii de euro pentru patru articole – nici mai mult, nici mai puțin – publicate pe site-ul Adevărul. În plus, Ioan Talpeș apare în Wikileaks ca spion al lui Traian Băsescu în PSD. Deja, resorturile intime ale întregii afaceri sunt clare: o coaliție transpartinică împotriva Guvernului Cioloș, susținută de media și, evident, de servicii. E de notorietate faptul că Ioan Talpeș, fost director la SIE, a fost coleg de clasă cu tatăl actualului șef al SRI, George Maior, iar fiul aceluiași Talpeș este finul șefului SRI. Asta, ca să nu mai vorbim de colaborarea dintre Băsescu și servicii, parafată în 2005, când cu ostaticii.

Sau nu? De fapt, tot paragraful de mai sus e o înșiruire de fantasmagorii, informații din surse dubioase și conjecturi. V-am dus cu preșul ușurel, așa cum se face în presă. Ioan Talpeș a fost într-adevăr director al SIE, dar poveștile cu colegi de clasă și fini de botez sunt pescuite de pe un site obscur, care apare la o căutare gen „Talpeș Băsescu SRI”. Partea cu spionajul lui Talpeș în PSD pentru Băsescu e doar o presupunere, formulată ca atare, într-o telegramă diplomatică publicată de Wikileaks – deci destinată lecturii unor ochi avizați, care știu să o ia ca atare, deși un cotidian altădată celebru o folosește ca titlu. Iar PMP a votat împotriva guvernului Cioloș doar după ce Traian Băsescu a afirmat, public, că același Cioloș este o soluție bună. Dacă aveți răbdare să căutați declarațiile care fundamentează votul, vă dați seama că poate fi vorba de o mutare tactică, punctuală, și nu de o strategie consecventă și conspirativă anti-Cioloș.

Așa că uitați, atâta cât puteți, paragraful referitor la conspirația anti-Cioloș. Interviul lui Ioan Talpeș din Adevărul are (cel puțin) o explicație mult mai simplă: politicienii aruncă petarde în spațiul public în primul și în primul rând pentru a-și crește notorietatea, iar media le preia pentru a fi citită/urmărită. Explicația cea mai simplă e cea valabilă, spune principiul epistemologic numit Briciul lui Ockham. E drept, principiul nu se vrea infailibil – și, în plus, Aristotel, dacă tot am ajuns la filozofi, ne învață despre cauze că sunt de multe feluri. Dar, aici, „ceea ce e” e în mare măsură „ceea ce se vede”.

Rămâne o singură întrebare: de ce nu caută nimeni hotărârea de guvern – și, mai ales, de ce nu a căutat-o Adevărul? Nu-i exclus ca în cele câteva zile scurse între interviul lui Talpeș și apariția acestui text în Dilema veche, cineva să o fi făcut deja. Dar, dacă asta nu s-a întâmplat, judecând tot à la Ockham, motivul e că publicul reacționează cel mai tare la lucruri ca afirmația lui Talpeș, fie ea adevărată sau nu. Investigațiile despre hotărâri de guvern nu atrag cititori. Presa e superficială, dar numai în măsura în care și publicul ei este așa.

Dacă v-am obosit deja cu toate aceste explicații baroce despre o declarație a unui personaj de rangul doi-trei-patru, pe care n-ați văzut-o sau ați uitat-o deja, îmi cer iertare, dar țineți minte că e genul de exercițiu rațional elaborat pe care trebuie să îl faci dacă vrei să ajungi aproape de esența lucrurilor. Și, atenție, nici măcar nu putem spune dacă toată povestea s-a întâmplat sau nu. Într-o epocă în care media și-a pierdut, pe drept, credibilitatea, iar dumneavoastră nu mai dați bani pe ea nici la propriu, nici la figurat, e cazul să știți că vă asumați o parte din funcția ei tradițională de verificare, clarificare și contextualizare a adevărului, iar treaba asta poartă un nume prăfos-onegistic: competență media.

Articol scris pentru ediția de joi, 26 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche. Imagine Wikimedia Commons.