Întâmplări extraordinare: cum l-am pozat pe Radu Sigheti

Atunci când începi să îmbătrânești, poți să te lauzi cu tot felul de chestii neverosimile care ți s-au întâmplat în viață. Eu am pățit cel puțin două. Una ar fi că i-am dat un interviu lui Ion Cristoiu – am fost la emisiunea aceea săptămânală pe care o avea pe Antena 3, parcă prin 2009. Cristoiu nu mai e la Antenă și interviul nu mai e de găsit pe net. Iar a doua, că i-am făcut poze, eu, ăla cu textele, lui Radu Sigheti, tăticul fotojurnalismului românesc, pentru un interviu pe care i l-am luat în The Industry (1, 2). Una din poze i-a plăcut lui Radu Coman de la Esquire, așa încât am construit în jurul ei un al doilea material:

radu_sigheti

Materialul e din categoria Ce-am învățat, în care niște grei gen Clint Eastwood sau Keith Richards sunt luați la rost cu privire la experiențele lor de viață. A apărut în primăvară în Esquire și îl postez și aici:

Radu Sigheti,
Fotojurnalist, şeful biroului Reuters din România,
N. 28 octombrie 1959, Bucureşti

Self-promotion? Pentru unii funcţionează. Îmi vine să zâmbesc când citesc CV-uri în care unii menţionează participarea la concursuri unde nu au câştigat niciun premiu şi nici măcar nu au avut o fotografie expusă. Sau zic că au lucrat la agenţia X sau Y, dar de fapt au fost doar în trecere pe-acolo. Cred că, dacă nu ar funcţiona, nu ar menţiona toate lucrurile astea.

Probabil, am aflat că o să mor în copilărie. Dar, acum, tocmai am trecut printr-un accident de barcă, o altă ambarcaţiune a lovit-o pe cea în care mă aflam. Am scăpat cu hematoame, un prieten a fost aruncat în apă, iar apa care a intrat în barcă a distrus echipament în valoare de 44 de mii de lei. Deci poţi să mori oricând. Data nu o ştiu încă şi nici nu vreau să o aflu.

Încă nu ştiu dacă instinctul de conservare e rău sau bun pentru meserie. Mie cred că mi-a prins bine, te fereşte să te apropii de locuri periculoase sau, dacă te apropii, o faci cu grijă, gândind ce se poate întâmpla.

Dezamăgirile sunt şi ele bune la ceva. Sunt un imbold să mergi mai departe. Dar rămâi cu un gust amar.

Războaiele nu sunt necesare. Or fi fost în Comuna Primitivă sau Evul Mediu, când nu existau posibilităţile de comunicare din ziua de astăzi. Acum, când lumea tinde să devină o comunitate globală, nu avem ce face cu ele. Eu cred că în viitor vom împărţi frăţeşte ceea ce avem.

Poate că singurul lucru bun legat de războaie e tehnologia de ultimă oră. Cea dezvoltată de militari se aplică la civili, vezi Internetul sau telefonia mobilă.

Cu femeile nu e deloc ca la război. În niciun caz. Cu ele nu te războieşti, te împrieteneşti.

Faţă de alţi politicieni, politicienii români sunt mai slabi, la figurat, fiindcă la propriu mulţi sunt supraponderali. Ai noştri nu ştiu politică. Sau modul în care o înţeleg şi practică e un fel de luptă pentru supremaţie, ca între găştile de cartier. Îşi dau la gioale între ei sau între partide, în loc să pună umărul la treabă pentru binele tuturor, implicit şi pentru binele lor. O altă diferenţă între ai noştri şi alţii este lipsa de caracter, mulţi ar trebui să nu accepte funcţii la care nu se pricep sau să demisioneze dacă ceva nu este în regulă cu ei însuşi sau cu faptele lor. Alţii au făcut-o, chiar dacă asta le-a încheiat cariera.

Războiul e mai rău decât politica, pentru că mor oameni. Nu am auzit de niciun politician care să moară la datorie.

A poza nu e acelaşi lucru cu a scrie. Când fotografiezi, surprinzi un moment în timp, când scrii, construieşti acel moment.

Prostie sau boală? Aleg boala.

Nu cred că există un număr de ani la care te poţi considera matur. Eu nu mă consider matur. Învăţ mereu câte ceva.

Avantajul tinereţii este că te poţi apuca de multe lucruri pe care crezi că le vei duce la bun sfârşit. Dar, acum, nu îmi pare rău că nu mai am 15 sau 25 de ani.

Avantajul de a avea peste 40 de ani? Niciunul.

Fotografii de Radu Sigheti pe Google Images.

Post your thoughts