Inglorious Basterds: Riefenstahl în culori și Tarantino, moralist

Apetit pentru violență amestecat(ă) cu umor, binecunoscuta pasiune pentru filme etalată în referințe la “Dirty Dozen” și westernuri spaghetti, un Cristoph Waltz care acaparează filmul deși Brad Pitt e în același timp surprinzător și la înălțime, la fel ca europenii Melanie Laurent sau Michael Fassbender, cel mai bun Tarantino de la “Pulp Fiction” încoace: cam astea au fost toate punctele, obligatorii, atinse în cronicile unor tipi pe care-i citesc după ce văd un film, ca James Bernardinelli sau metafizicianul Roger Ebert. Eu totuși am văzut altceva în “Inglorious Basterds”: influențe din Leni Riefenstahl, ambițioasa și talentata actriță și regizoare germană care a mizat pe naziști – și a pierdut. Riefenstahl este autoarea unor tulburătoare, poetice și tocmai de aceea foarte pernicioase glorificări ale lui Hitler precum “Triumful voinței”, un fel de mega-reportaj de la Congresul Partidului Național-Socialist din 1935, care în același timp au scos-o din circulație după război, în chip de colaboratoare a Führerului, și au fixat standarde greu de atins în materie de propagandă politică.

În ultimele capitole (așa se cheamă) din “Inglorious Basterds” găsim o fascinație pentru simbolistica nazistă care ar fi fost caracterizată drept bizară, dacă bizarul n-ar fi nota dominantă a filmelor lui Tarantino. Am senzația că fasciile, svasticile, uniformele, zona roșie-stacojie-brună a spectrului sunt etalate cu o satisfacție secretă care nu e exclus să aibă de-a face cu succesul de box office al filmului.

“Triumful voinței”, filmul de propagandă nazistă, a fost multă vreme pus la index și azi nu e prezentat decât din considerente de studiu, aceleași din care vă propun și eu un fragment. La Leni Riefenstahl, lucrurile arătau cam în felul următor:

La Tarantino, se petrece ceea ce puteți vedea în promo-ul de mai jos la 0.55 și 1.16:

Finalul lui Tarantino abundă, mai ales spre sfârșit, într-o asemenea imagistică, vă puteți convinge în sălile de cinema.

Dacă e să-l vedem așa, filmul e reductibil la un schimb de replici între un înalt ofițer englez și locotenentul Archie Hicox (Michael Fassbender cel pe care îl pomeneam mai sus) cu privire la calitățile de regizor – și în general propagandist – ale lui Goebbels. Locotenentul e specialist în filmul german, iar ofițerul vrea să-l trimită într-o misiune de spionaj din care puteți vedea ce va ieși în film. La un moment dat are loc un schimb de replici despre Goebbels, despre care Hicox-specialistul spune ceva gen: “El se consideră mai apropiat de David O. Szelnick”, atunci când superiorul face trimitere la un alt producător hollywoodian.

Unde e linia de demarcație între mașinăria de propagandă nazistă și “terorismul cultural” al Hollywood-ului? Mainstreamul cultural de azi e o asimilabil cu o ideologie care amintește de nazism? S-ar putea să fie numai frustrări de regizor. Sau nu?

Filmul îl omoară pe Hitler la sfârșit, la fel ca pe toată protipendada nazistă, inclusiv pe Goebbels, căruia îi revine o partitură mai extinsă în film. Impulsul e să te bucuri atunci când îl vezi pe Führer făcut piftie de o rafală de gloanțe trasă de aproape, într-un cadru de un grotesc tipic pentru Tarantino, dar după o secundă stai și te gândești: care-i diferența între tine și ei, cei cu uniforme SS și milioane de oameni pe conștiință? Mai ales că uniformele, mizanscena și tot restul, incluzând mai ales femeile, sunt, de ce să mințim?, mișto.

S-ar putea să mă fi dus eu prea departe cu interpretarea, mai ales pentru că în general sunt nesatisfăcut de gratuitatea bramburită și calofilă a lui Tarantino cel din “Kill Bill”. Dar dacă filmul are vreun înțeles grav și subversiv, despre asta e vorba: Aldo Raine, eroul lui Brad Pitt, nu e mai presus decât nemții cărora le gravează svastici pe frunte cu un cuțitoi. Singura lui scuză e că “nu el a început”. Tirania Hollywood-ului și etica brutală a eroului american de western sau film de război ar putea să se grefeze foarte bine pe o ideologie a răului, iar “micile scăpări” există și în realitate, așa cum s-a văzut la Guantanamo și nu numai. Asta, dacă ținem să luăm în vreun fel în serios personajele cartoonish, eterice – chiar dacă foarte aparte și savuroase – ale lui Tarantino.

Povestea asta n-am găsit-o decât, parțial, într-un profile al lui Christopher Waltz, un actor care a ajuns târziu la succes, pe NYTimes.com:

The point is not to transport the world of the Nazis to the realm of the untrue, but to the realm of our unconscious wishes and fears.

Oricum am lua-o, succesul lui “Inglorious Basterds”, care a intrat vineri pe ecranele românești, are ceva de-a face cu ceva ce nu poate fi definit decât cu un clișeu: o monstruozitate unică în istoria umană, de la care n-a trecut încă un secol. Tarele colective se rezolvă destul de greu și unul din paleative e arta.

PS: Mă întreb cât de repede va apărea obligatoria “guerillă digitală” cu colonelul Hans Landa, alias Cristopher Waltz, în chip de Mircea Geoană. Asemănarea dintre liderul PSD și actorul german e frapantă:

Sadic, oportunist și cu o carismă ciudată, personajul lui Waltz “se cere” în campania prezidențială de anul ăsta.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

6 thoughts on “Inglorious Basterds: Riefenstahl în culori și Tarantino, moralist”

  1. A.L.S. zice: <> (sursa: http://cinematograf.myforum.ro/quentin-tarantino-vt110.html )
    Cred ca ai vazut bine acolo Leni Stahl, era inevitabil, influentele ei apar inclusiv in George Lucas’ Star Wars (ca sa nu mai vorbim de filmele americane de propaganda de razboi, incluzandu-l aici pe John Ford).
    Totusi, faptul ca baietii “il rezolva” pe Hitler, desi stim cu totii istoria, ma duce cu gandul la un omagiu tarziu adus “Marelui dictator” al lui Chaplin, unde regizorul, tot asa, isi proiecteaza dorinta de a scapa de Hitler, iar pe atunci nu exista istoria asta lunga de 70 ani, pe care QT o “neglijeaza”.

    Legat de tendintele fasciste in politica si masina de propaganda americana, ar merita vazuta distopia pseudo-documentara “CSA: Confederate States of America”, realizata in plina epoca Bush. Iar povestea inca nu s-a terminat…

  2. Apropo de CSA și de moartea lui Hitler în Inglorious Basterds, există o disciplină numită istorie contrafactuală, care răspunde la întrebări gen aia din “CSA”, ce-ar fi fost dacă ar fi câștigat confederații războiul. Cică în felul ăsta se evidențiază rolul personalităților în istorie.

    Sunt diferite variații mai științifice sau mai joviale, ca la Tarantino, pe tema asta.

  3. Cred ca, intr-adevar, mergi prea departe cu rationamentul.
    Din punctul meu de vedere, Tarantino nu vrea sa fie deloc profund, ci, asa cum am scris (http://razvanbraileanu.wordpress.com/2009/08/28/basterds-uber-alles), este un baietel care se joaca pe covor cu soldatei de plastic. Si cu filme despre soldatei de plastic, adaug acum. Mi se pare clar ca pentru Tarantino totul e o joaca, si-ti dau numai un exemplu: la premiera, cand se impusca lunetistul cu evreica, scena e redata cu incetinitorul, patetic. Imi place sa mi-l inchipui pe Tarantino editand scena respectiva asa: “Aici bagam un relanti, vreau sa fie uber-kitsch!”. Asta e Tarantino, fara morala grosiera, cu mult “tongue in chick”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *