Inglorious Basterds: Riefenstahl în culori şi Tarantino, moralist

Apetit pentru violenţă amestecat(ă) cu umor, binecunoscuta pasiune pentru filme etalată în referinţe la “Dirty Dozen” şi westernuri spaghetti, un Cristoph Waltz care acaparează filmul deşi Brad Pitt e în acelaşi timp surprinzător şi la înălţime, la fel ca europenii Melanie Laurent sau Michael Fassbender, cel mai bun Tarantino de la “Pulp Fiction” încoace: cam astea au fost toate punctele, obligatorii, atinse în cronicile unor tipi pe care-i citesc după ce văd un film, ca James Bernardinelli sau metafizicianul Roger Ebert. Eu totuşi am văzut altceva în “Inglorious Basterds”: influenţe din Leni Riefenstahl, ambiţioasa şi talentata actriţă şi regizoare germană care a mizat pe nazişti – şi a pierdut. Riefenstahl este autoarea unor tulburătoare, poetice şi tocmai de aceea foarte pernicioase glorificări ale lui Hitler precum “Triumful voinţei”, un fel de mega-reportaj de la Congresul Partidului Naţional-Socialist din 1935, care în acelaşi timp au scos-o din circulaţie după război, în chip de colaboratoare a Führerului, şi au fixat standarde greu de atins în materie de propagandă politică.

În ultimele capitole (aşa se cheamă) din “Inglorious Basterds” găsim o fascinaţie pentru simbolistica nazistă care ar fi fost caracterizată drept bizară, dacă bizarul n-ar fi nota dominantă a filmelor lui Tarantino. Am senzaţia că fasciile, svasticile, uniformele, zona roşie-stacojie-brună a spectrului sunt etalate cu o satisfacţie secretă care nu e exclus să aibă de-a face cu succesul de box office al filmului.

“Triumful voinţei”, filmul de propagandă nazistă, a fost multă vreme pus la index şi azi nu e prezentat decât din considerente de studiu, aceleaşi din care vă propun şi eu un fragment. La Leni Riefenstahl, lucrurile arătau cam în felul următor:

La Tarantino, se petrece ceea ce puteţi vedea în promo-ul de mai jos la 0.55 şi 1.16:

Finalul lui Tarantino abundă, mai ales spre sfârşit, într-o asemenea imagistică, vă puteţi convinge în sălile de cinema.

Dacă e să-l vedem aşa, filmul e reductibil la un schimb de replici între un înalt ofiţer englez şi locotenentul Archie Hicox (Michael Fassbender cel pe care îl pomeneam mai sus) cu privire la calităţile de regizor – şi în general propagandist – ale lui Goebbels. Locotenentul e specialist în filmul german, iar ofiţerul vrea să-l trimită într-o misiune de spionaj din care puteţi vedea ce va ieşi în film. La un moment dat are loc un schimb de replici despre Goebbels, despre care Hicox-specialistul spune ceva gen: “El se consideră mai apropiat de David O. Szelnick”, atunci când superiorul face trimitere la un alt producător hollywoodian.

Unde e linia de demarcaţie între maşinăria de propagandă nazistă şi “terorismul cultural” al Hollywood-ului? Mainstreamul cultural de azi e o asimilabil cu o ideologie care aminteşte de nazism? S-ar putea să fie numai frustrări de regizor. Sau nu?

Filmul îl omoară pe Hitler la sfârşit, la fel ca pe toată protipendada nazistă, inclusiv pe Goebbels, căruia îi revine o partitură mai extinsă în film. Impulsul e să te bucuri atunci când îl vezi pe Führer făcut piftie de o rafală de gloanţe trasă de aproape, într-un cadru de un grotesc tipic pentru Tarantino, dar după o secundă stai şi te gândeşti: care-i diferenţa între tine şi ei, cei cu uniforme SS şi milioane de oameni pe conştiinţă? Mai ales că uniformele, mizanscena şi tot restul, incluzând mai ales femeile, sunt, de ce să minţim?, mişto.

S-ar putea să mă fi dus eu prea departe cu interpretarea, mai ales pentru că în general sunt nesatisfăcut de gratuitatea bramburită şi calofilă a lui Tarantino cel din “Kill Bill”. Dar dacă filmul are vreun înţeles grav şi subversiv, despre asta e vorba: Aldo Raine, eroul lui Brad Pitt, nu e mai presus decât nemţii cărora le gravează svastici pe frunte cu un cuţitoi. Singura lui scuză e că “nu el a început”. Tirania Hollywood-ului şi etica brutală a eroului american de western sau film de război ar putea să se grefeze foarte bine pe o ideologie a răului, iar “micile scăpări” există şi în realitate, aşa cum s-a văzut la Guantanamo şi nu numai. Asta, dacă ţinem să luăm în vreun fel în serios personajele cartoonish, eterice – chiar dacă foarte aparte şi savuroase – ale lui Tarantino.

Povestea asta n-am găsit-o decât, parţial, într-un profile al lui Christopher Waltz, un actor care a ajuns târziu la succes, pe NYTimes.com:

The point is not to transport the world of the Nazis to the realm of the untrue, but to the realm of our unconscious wishes and fears.

Oricum am lua-o, succesul lui “Inglorious Basterds”, care a intrat vineri pe ecranele româneşti, are ceva de-a face cu ceva ce nu poate fi definit decât cu un clişeu: o monstruozitate unică în istoria umană, de la care n-a trecut încă un secol. Tarele colective se rezolvă destul de greu şi unul din paleative e arta.

PS: Mă întreb cât de repede va apărea obligatoria “guerillă digitală” cu colonelul Hans Landa, alias Cristopher Waltz, în chip de Mircea Geoană. Asemănarea dintre liderul PSD şi actorul german e frapantă:

Sadic, oportunist şi cu o carismă ciudată, personajul lui Waltz “se cere” în campania prezidenţială de anul ăsta.

  1. fLoreign Reply

    A.L.S. zice: <> (sursa: http://cinematograf.myforum.ro/quentin-tarantino-vt110.html )
    Cred ca ai vazut bine acolo Leni Stahl, era inevitabil, influentele ei apar inclusiv in George Lucas’ Star Wars (ca sa nu mai vorbim de filmele americane de propaganda de razboi, incluzandu-l aici pe John Ford).
    Totusi, faptul ca baietii “il rezolva” pe Hitler, desi stim cu totii istoria, ma duce cu gandul la un omagiu tarziu adus “Marelui dictator” al lui Chaplin, unde regizorul, tot asa, isi proiecteaza dorinta de a scapa de Hitler, iar pe atunci nu exista istoria asta lunga de 70 ani, pe care QT o “neglijeaza”.

    Legat de tendintele fasciste in politica si masina de propaganda americana, ar merita vazuta distopia pseudo-documentara “CSA: Confederate States of America”, realizata in plina epoca Bush. Iar povestea inca nu s-a terminat…

  2. fLoreign Reply

    ‘inglourious basterds’: un film in care cinema-ul e ‘continutul’, iar istoria = forma!

  3. Iulian Comanescu Reply

    Apropo de CSA şi de moartea lui Hitler în Inglorious Basterds, există o disciplină numită istorie contrafactuală, care răspunde la întrebări gen aia din “CSA”, ce-ar fi fost dacă ar fi câştigat confederaţii războiul. Cică în felul ăsta se evidenţiază rolul personalităţilor în istorie.

    Sunt diferite variaţii mai ştiinţifice sau mai joviale, ca la Tarantino, pe tema asta.

  4. Razvan Braileanu Reply

    Cred ca, intr-adevar, mergi prea departe cu rationamentul.
    Din punctul meu de vedere, Tarantino nu vrea sa fie deloc profund, ci, asa cum am scris (http://razvanbraileanu.wordpress.com/2009/08/28/basterds-uber-alles), este un baietel care se joaca pe covor cu soldatei de plastic. Si cu filme despre soldatei de plastic, adaug acum. Mi se pare clar ca pentru Tarantino totul e o joaca, si-ti dau numai un exemplu: la premiera, cand se impusca lunetistul cu evreica, scena e redata cu incetinitorul, patetic. Imi place sa mi-l inchipui pe Tarantino editand scena respectiva asa: “Aici bagam un relanti, vreau sa fie uber-kitsch!”. Asta e Tarantino, fara morala grosiera, cu mult “tongue in chick”.

  5. Alex Reply

    Am sa ma uit la film cand o sa fac rost de el.
    @Braileanu Razvan: “Aici bagam un relanti, vreau sa fie uber-kitsch!” – tare :))

Post your thoughts