În decembrie 1989 ne-am luat rația de viitor

Orice revoluție, sau răsturnare socială de proporții, își are liderii și în ultimă instanță personificările ei, figurile legendare cu fața întoarsă către viitor, pe care istoria, după caz, pune semnul plus sau minus. Pentru noi, românii, decembrie 1989 egal uciderea lui Ceaușescu, ceea ce e ca și cum ai spune că Revoluția Franceză înseamnă sfârșitul lui Ludovic al XVI-lea sau cea bolșevică e asasinarea lui Nicolae al II-lea. Din ecuație lipsesc, în ce ne privește, Robespierre, Danton, Marat, Lenin sau Troțki: cum am putea să îi identificăm pe aceștia cu Iliescu, Dinescu sau Mazilu? Lipsa unor figuri providențiale înseamnă că 1989 nu a generat un anume tip de viitor. Ci doar un prezent etern și cenușiu. 

S-ar putea răspunde că peste câteva zeci de ani, istoria ar putea crea în jurul reprezentanților români ai lui 1989 o aură inexistentă azi. Însă aura există deja în jurul dispărutului Václav Havel sau încă destul de activului Lech Wałęsa. La noi, Studioul 4 al TVR mai funcționează încă, din el se transmit, printre altele, jurnalele de pe TVR Cultural. Însă Caramitru, Dinescu, Blandiana, Pleșu, Doina Cornea și ceilalți anticomuniști au avut o traiectorie marginală și în unele cazuri controversată, raportat la modul cum personificaseră în ultimele zile din 1989 răsturnarea socială. „De Crăciun, ne-am luat rația de libertate”, spunea un slogan al acelor zile. Cam la fel s-a întâmplat și cu viitorul perceput ca „altceva”. Cei care au păstrat puterea, adică Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu sau Dan Marțian erau foști nomenclaturiști sau succesori ai nomenclaturii, echivalenți mai degrabă cu personaje de tranziție din clasa Hans Modrow, Wojciech Jaruzelski sau Ramiz Alia, decât cu Havel și Wałęsa. În 1989, România s-a comportat cu sine ca propriu-i RDG, adică s-a reunificat cu o țară mai mare, preexistentă, dar din păcate cu susu-n jos față de Germania capitalistă, din punct de vedere politic: România secretarilor de partid convertiți la „democrație originală” și a securiștilor deveniți afaceriști. E și motivul pentru care „dinastia” liderilor revoluționari din România a încetat la câteva zile de la creare, în ianuarie 1990, prin plecarea disidenților din FSN.

Azi, la televizor și în ziare, Ceaușescu e eroul cretinilor care cred că istoria e un roman polițist, iar răposatul Kim Jong-Il a devenit un subiect mult mai popular și discutat decât celălalt defunct, căruia îi datorăm printre altele în bună parte dreptul de a ne uita la televizor la Kim, adică Havel.

Toate acestea arată o fascinație încă nerezolvată psihologic pentru un trecut pe care nu l-am metabolizat. România lui Ceaușescu s-a propagat în România lui Iliescu, Constantinescu și Băsescu pentru că la noi comunismul a fost „implementat” ca o copie târzie, simplistă și ipocrită, a unei ideologii care a predispus oricum, peste tot și dintotdeauna, la cinism și dublu-gând. Sunt ușor de atestat o continuitate subterană și o anume tectonică socială, care conservă grupurile consacrate dincolo de schimbarea discursului public și a idealurilor asumate de formă. Istoria începe din locul unde controversele supraviețuitorilor s-au epuizat. La noi, în timp ce Ceaușescu urcă în sondaje, pancarta revoluționarului e adunată de pe jos de grupuri marginale, suspecte pentru majoritate și îmbrâncite de forțele de ordine, în fața Guvernului.

Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 21 decembrie a ziarului “România liberă”

Enhanced by Zemanta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *