În decembrie 1989 ne-am luat raţia de viitor

Orice revoluţie, sau răsturnare socială de proporţii, îşi are liderii şi în ultimă instanţă personificările ei, figurile legendare cu faţa întoarsă către viitor, pe care istoria, după caz, pune semnul plus sau minus. Pentru noi, românii, decembrie 1989 egal uciderea lui Ceauşescu, ceea ce e ca şi cum ai spune că Revoluţia Franceză înseamnă sfârşitul lui Ludovic al XVI-lea sau cea bolşevică e asasinarea lui Nicolae al II-lea. Din ecuaţie lipsesc, în ce ne priveşte, Robespierre, Danton, Marat, Lenin sau Troţki: cum am putea să îi identificăm pe aceştia cu Iliescu, Dinescu sau Mazilu? Lipsa unor figuri providenţiale înseamnă că 1989 nu a generat un anume tip de viitor. Ci doar un prezent etern şi cenuşiu. 

S-ar putea răspunde că peste câteva zeci de ani, istoria ar putea crea în jurul reprezentanţilor români ai lui 1989 o aură inexistentă azi. Însă aura există deja în jurul dispărutului Václav Havel sau încă destul de activului Lech Wałęsa. La noi, Studioul 4 al TVR mai funcţionează încă, din el se transmit, printre altele, jurnalele de pe TVR Cultural. Însă Caramitru, Dinescu, Blandiana, Pleşu, Doina Cornea şi ceilalţi anticomunişti au avut o traiectorie marginală şi în unele cazuri controversată, raportat la modul cum personificaseră în ultimele zile din 1989 răsturnarea socială. „De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”, spunea un slogan al acelor zile. Cam la fel s-a întâmplat şi cu viitorul perceput ca „altceva”. Cei care au păstrat puterea, adică Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu sau Dan Marţian erau foşti nomenclaturişti sau succesori ai nomenclaturii, echivalenţi mai degrabă cu personaje de tranziţie din clasa Hans Modrow, Wojciech Jaruzelski sau Ramiz Alia, decât cu Havel şi Wałęsa. În 1989, România s-a comportat cu sine ca propriu-i RDG, adică s-a reunificat cu o ţară mai mare, preexistentă, dar din păcate cu susu-n jos faţă de Germania capitalistă, din punct de vedere politic: România secretarilor de partid convertiţi la „democraţie originală” şi a securiştilor deveniţi afacerişti. E şi motivul pentru care „dinastia” liderilor revoluţionari din România a încetat la câteva zile de la creare, în ianuarie 1990, prin plecarea disidenţilor din FSN.

Azi, la televizor şi în ziare, Ceauşescu e eroul cretinilor care cred că istoria e un roman poliţist, iar răposatul Kim Jong-Il a devenit un subiect mult mai popular şi discutat decât celălalt defunct, căruia îi datorăm printre altele în bună parte dreptul de a ne uita la televizor la Kim, adică Havel.

Toate acestea arată o fascinaţie încă nerezolvată psihologic pentru un trecut pe care nu l-am metabolizat. România lui Ceauşescu s-a propagat în România lui Iliescu, Constantinescu şi Băsescu pentru că la noi comunismul a fost „implementat” ca o copie târzie, simplistă şi ipocrită, a unei ideologii care a predispus oricum, peste tot şi dintotdeauna, la cinism şi dublu-gând. Sunt uşor de atestat o continuitate subterană şi o anume tectonică socială, care conservă grupurile consacrate dincolo de schimbarea discursului public şi a idealurilor asumate de formă. Istoria începe din locul unde controversele supravieţuitorilor s-au epuizat. La noi, în timp ce Ceauşescu urcă în sondaje, pancarta revoluţionarului e adunată de pe jos de grupuri marginale, suspecte pentru majoritate şi îmbrâncite de forţele de ordine, în faţa Guvernului.

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 21 decembrie a ziarului “România liberă”

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts