Imaginea ta e în primul rând poză. 9 argumente Facebook

Cu cei 500 de milioane de utilizatori ai săi, Facebook e o rezervă sănătoasă de poze din categoria “aşa nu” (trebuie să ne prezentăm în public). În timp ce vedetele din România îşi etalează pozele din vacanţă, membrii obişnuiţi se dedulcesc la ţigări, telefoane mobile, piraterie involuntară de fotografii de celebrităţi şi prelucrări naive de Photoshop. Se poate mai bine? Sigur că da – şi o să vedem cum.

Vedeta plecată de-acasă Ce-ar putea fi în neregulă cu privire la pozele din vacanţă? Sunt la profilul mai tuturor vedetelor din România, chiar şi la foarte bine construitul brand Esca, presupunând că ăsta e profilul real.

Andreea Esca

Andreea Esca

În definitiv, fotografiile pe care Vlad Petreanu le numea “yola” (de la “io (eu) la…”, de inspiraţie Brăduţ Florescu) pot fi văzute ca o tentativă de apropiere de oamenii obişnuiţi. Sugerează că Facebook-ul e “altceva” decât descrierea de pe site-ul corporatist (Esca, pe PROTV.ro), o figură familiară şi puţin premeditată.

Până aici e ok, dar de ce vedetele de-afară nu fac asta? Sharon Stone sau Jay Leno au imagini convenţionale, ca mulţi alţii, şi, sunt convins, nu duc lipsă de vacanţe. Din nou, de ce?

Povestea cu vacanţele cât mai scumpe şi mai exotice, făcute doar ca status marker, pentru ca să ai despre ce vorbi la întoarcerea în ţară, e cunoscută la români şi ar putea fi una din explicaţii. O alta vine din faptul că o persoană care-şi postează peste tot imagini din vacanţă poate fi văzută de cei din jur ca apăsată de mediul profesional/nu prea fericită la serviciu, deci exact ceea ce prezentatoarele TV şi alte persoane din aceeaşi gamă ar trebui să evite.

În fine, pozele într-un decor prea luxuriant ar putea stârni invidia tabloidă a celor pe care încerci să-i captezi tocmai prin gesturi familiare pe reţelele sociale.

Pe Facebook poţi să-ţi postezi oricâte poze, iar cele în vacanţă sunt frumoase “de la sine”, din motive de lumină şi decor. Nu putem vorbi de o regulă care să interzică strict aşa ceva; dacă Andreea Esca ar spune: “uitaţi unde-am fost luna trecută” şi ar adăuga 10 imagini, nu ar fi nicio supărare. Dar, probabil, nu la profilul propriu-zis.

Instantaneu cu om grăbit. Ei, aş! Mulţi dintre noi au auzit de vorba: “Toţi tâmpiţii se pozează vorbind la telefon.” Probabil că la fel de mulţi s-au pozat măcar o dată cu mobilul la ureche. Ce-au intenţionat să transmită cu asta? Că sunt nişte oameni ocupaţi, conectaţi la tot felul de gizmos. La 500 de milioane de abonaţi, probabil că numărul pozelor cu vorbitori la telefon de pe Facebook e de ordinul milioanelor sau chiar al zecilor de milioane. Sper ca dl. Fusu să nu se supere că l-am ales tocmai pe el ca să-mi exemplific teoria.

Călin Fusu

Călin Fusu

Mai ales că pe blog, la linkul de mai sus, are o poză din vacanţă. Acu’ o să se supere 🙂

Vorind serios, să te pozezi vorbind la telefon nu e o dovadă de tâmpenie, dar una de lipsă de imaginaţie e. E ca şi cum ţi-ai lua ochelari ca ai lui Bono ca să fii original. Platitudinea acestui gen de imagine e depăşită doar de managerii care ţin morţiş să se imortalizeze aşezaţi la birou şi nu ies de-acolo cu niciun chip (de unde şi platitudinea imagistică a publicaţiilor de business). Ca să nu mai vorbim că poza cu telefonul te privează de avantajul eye-contact-ului. Dar despre asta va fi vorba mai la coadă.

‘Telectualii şi paseiştii Pozele alb-negru sunt, se ştie, foarte arty. De regulă, pe ele, pe pozele alb-negru, le au tot felul de genii ca Eminescu, George Bernard Shaw, William Somerset Maugham şi alţi trăitori înaintea apariţiei pe scară largă a procedeelor color.

Alexandra Olivotto

Alexandra Olivotto

În ziua de azi, trebuie să ai motive foarte bune ca să-ţi popularizezi un portret alb-negru. Altfel rişti să semeni cu îmbogăţiţii care îşi fac case “neoclasice”, care să semene cu cele vechi, fără a fi obligaţi de zonă la astfel de cascadorii vizuale. Sau, de ce nu, cu cei care colorează poza lui Eminescu.

Alexandra Olivotto e scriitoare la “Evenimentul zilei” şi are toate mijloacele ca să-mi arate ea mie că am dat-o de exemplu negativ. Nu ştiu în schimb cât de tare mă va urî autorul pozei. Pare profesionist 🙂

Photoshopaţii Am văzut multe poceli realizate cu şi fără întenţie în softurile de prelucrare a imaginii în viaţa mea, dar ceva ca “Fata cu cercel de perlă” şi mutra lui X grefată pe ea mi se pare antologic:

Anonymous

Photoshop cu cercel de perlă

Poza e pescuită din lista de prieteni, de la o persoană fără veleităţi publice, după ştirea mea. Numele, desigur, nu contează. Face ceva vrăjitoria de mai sus pentru cea pe care ar trebui s-o înfăţişeze? Nu: ar trebui să iau la rând toţi cei 1200 de prieteni ca să asociez “trucajul” cu un nume.

Nonşalanţii Sunt probabil o categorie chiar mai răspândită decât posesorii de poză de profil din vacanţă. L-am ales pentru exemplificare pe amicul meu Andrei Crişan, unul din art directorii foarte buni din agenda mea. Asta, tocmai fiindcă e art director şi ar fi trebuit să ştie că nu se face:

Andrei Crişan

Andrei Crişan

Genul ăsta de fotografie te poziţionează ca pe un oarecare boem, lipsit de pretenţii şi anti-brand. Atrăgător, printre altele, pentru amici e la Crişan faptul că nu prea dă doi bani pe acumulare materială, succes şi valori sociale “de dată recentă”. Totuşi, v-aţi pune toate astea într-un CV? Într-o poză e mai rău, mai ales că majoritatea oamenilor cu un dram de inteligenţă au oricum, din când în când, genul ăsta de porniri asociale…

Fumătorul Am fumat 20 şi ceva de ani pe rupte, mai trag şi-acum câte-o ţigară din când în când. Dar nu mi-aş pune/nu mi-aş fi pus vreo poză cu ţigara-n gură în vreun loc public, fie el şi pentru persoane mature. Sună copilăreşte, dar e vorba de puterea exemplului. Nici în perioada de chain-smoker nu mi se părea în regulă să fac mai acceptat social un viciu. Am fost dintotdeauna atent la pozele care mi s-au făcut sau modul cum am fost filmat, şi nu fiindcă m-ar fi certat mama.

Un fumător

Un fumător

Dar, mă rog, destul cu morala. Cinic vorbind, problema de imagine e puţin diferită. Cum bine observa cineva, în filmele din anii ’50-’60, fumătorul era de regulă un personaj metafizic, neliniştit, inspiraţional. În cele din mileniul al treilea, tinde să fie contrariul: o specie de loser.

Atenţie la mesajele erotice transmise Dalia Puşcă e actriţă şi, în principiu, să-şi arate picioarele până sus de tot e în regulă. Ciudat e că citea ştiri până nu de mult la Realitatea. Mai puţin, raportat la poza de mai jos, faptul că până acum vreo trei zile apărea la “Întâlnire de la malul mării”, pe TVR 2.

Dalia Puşcă

Dalia Puşcă

Şi totuşi. Poza e “cel mult în regulă” pentru cea de-a doua ipostază, de prezentatoare de divertisment, deşi e o problemă cu picioarele descălţate. Şi clar în neregulă pentru prima, de speaker de ştiri. Era pe Facebook şi pe vremea când Dalia era la ştiri, cred. Îmi pare rău să vin şi eu cu consideraţiile mele după ce a rămas şi fără “Întâlnire”, dar, dragă Dalia, nu te duce cu rochia aia la următorul interviu. Dacă e ceva cu ştiri sau cât de cât serios.

Vedete, maimuţoi, alte animăluţe Cineva, nu mai ştiu cine, şi-a pus poza asta la profil:

O celebritate

O celebritate. Wannabe

Cert e că Sophia Loren nu era, că a vrut să se-mprietenească cu mine. Cu oamenii care îşi iau pseudonime de vedetă, îşi pun poze de vedetă şi aşa mai departe e o problemă: pot fi diferenţiaţi de original doar în cercul lor, restrâns. Altfel, apar confuziile. În plus, ca şi pseudonimul, poza altcuiva trădează o aspiraţie, mai curând decât te ascunde aşa cum eşti, psihologic. Iar aspiraţiile sunt uneori neîmplinite.

Despre pozele de animale favorite nu pot spune decât că te mută în zona diminutivelor şi a dulcegăriilor fără rost. O zonă în care nu prea poţi da dovadă de prestanţă profesională, excluzând desigur veterinarii, dresorii şi flaşnetarii.

În fine, aşa da În 99 de cazuri dintr-o sută, presa scrisă din străinătate preferă ca autorii de comentarii să fie înfăţişaţi de o poză frontală, în care aceştia privesc cititorul în ochi şi îi zâmbesc. Florin Iaru a adus, probabil de la ziar, pe Facebook o imagine absolut în regulă:

Florin Iaru

Florin Iaru

Ce ne atrage? Un zâmbet adevărat. Nu ştiu câte de acest fel are Iaru la el în fiecare zi, de-abia ne cunoaştem. Dar e ceva greu de refuzat, fiindcă, psihologic, zâmbetul e un mesaj neconflictual, acaparant, probabil că de pe vremea australopitecilor. Privirea în ochi transmite şi ea, cât se poate de simplu, deschidere şi dorinţa de contact/dialog. Cadrul frontal (nu e profil, detaliu etc.) descrie bine persoana care, în definitiv, îşi pune la profil o poză în scopul de a fi cunoscută.

Este şi motivul pentru care bogata în mijloace presă clasică se abate destul de rar de la acest gen de poză “de autor”, cu toate că publicaţiile de calitate încearcă tot timpul să se diferenţieze una de alta prin artificii de imagine.

În concluzie… la fel cum un brand inanimat e compus în primul rând dintr-un logo şi un nume, brandurile personale sunt formate din numele de la starea civilă şi imaginea proprie. Buletinul şi paşaportul le includ pe amândouă fiindcă sunt necesare şi suficiente pentru persoană. Mai sus, am prezentat totul din această perspectivă, “safe”, fiindcă inovaţiile cer profesionalism şi vreau ca acest text să fie util oricui.

Ce spun mai sus, pare restrictiv, dar din haine, mimică, gestică, fundal, lumină şi altele putem modifica radical mesajul pe care îl transmitem despre noi. Iar ceea ce e pe Facebook şi în general pe internet este public şi dacă nu etern, cel puţin mult mai persistent decât alte urme pe care le lăsăm în viaţă. Dalia Puşcă va trebui să muncească mult ca să încalţe la loc pantofii pe care şi i-a scos pe Facebook, fie şi numai fiindcă eu, fără niciun fel de adversitate personală, i-am preluat aici.

Sau, altfel spus, înainte de sensul figurat, cuvântul “imagine” are şi unul propriu, important.

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Citat: Mulţi dintre noi au auzit de vorba: “Toţi tâmpiţii se pozează vorbind la telefon.”
    Şi cînd ziceam eu de afişorii de iPhone te-ai supărat pe mine…. 🙂

Post your thoughts