Hendrix e un brand?

Zilele trecute, s-au făcut 40 de ani de când Jimi Hendrix a fost găsit fără viaţă în apartamentul pe care-l ocupa la Samarkand Hotel din Londra. Ce rost mai are o discuţie despre brandul personal al chitaristului la atâta vreme, mai ales că sintagma “brand personal” a fost pentru prima oară folosită în 1997? Tocmai de aceea…

Hendrix va rămâne în istorie pentru felul cum a revoluţionat muzica rock, dar dincolo de asta, e interesant cum şi-a premeditat imaginea. Primul element, care riscă să treacă neobservat, e numele. El conţine, în datele de stare civilă, un “x” acolo unde omonimele ar conţine “cks” (de pildă la fondatorul Discovery, John Hendricks). Însă muzicianul şi-a scris şi prenumele fonetic, în răspăr faţă de normele ortografiei anglo-saxone, Jimi. Aici, nu putem nega premeditarea, mai ales că Hendrix îşi căutase o identitate scenică în chip de Jimmy James.

Vin la rând vizualele. Cel pe care Eric Clapton îl numea greu de tradus “a hell of a dresser” (“se îmbrăca foarte-al naibii”), a preluat tunsoarea de la Bob Dylan şi e unul din primii adepţi cunoscuţi ai trendului numit azi military: în 1966, cu un an înainte de flower power şi “vara iubirii” din San Francisco, bântuia prin boutique-urile din Londra în căutarea unor vestoane de armată.

Hendrix şi-a întregit imaginea cu o chitară Fender, mai puţin populară în 1966, când Clapton şi Beck foloseau Gibson. Iar asta ne duce cu gândul la ceea ce era, fără discuţie, elementul cu adevărat distinctiv: stilul de a cânta la instrument. Lejeritatea studiată ne aduce aminte de modul asemănător în care şi-a scris numele. Cum ar fi fost ca muzica să fi fost semnată Jimmy Hendricks?

Hendrix, versiunea 1967. La Stockholm

Articol apărut în ediţia de tipar a ziarului “România liberă” din 21 octombrie 2010 Trimiterea de internet.

Post your thoughts