Haterul în actualitate

Pe nesimțite, în ultimii ani peisajul social românesc s-a îmbogățit cu un nou personaj public, preluat sub formă de clișeu din engleză: haterul, cel-care-urăște. Specie nu foarte răspândită, el a ajuns totuși la proeminență prin obiectele urei lui, de regulă personaje mai cunoscute decât el și care dispun de canale de comunicare publică, pe care eventual s-au referit la el.

Trebuie să încep prin a spune că subiectul a fost discutat de Liviu Mihaiu la Radio Guerilla acum vreo săptămână, la scurt timp după ce dădusem peste cuvânt când editasem un text al lui Ștefan Mako din The Industry. Liviu m-a luat ca din oală cu un telefon, exact pe tema asta, a haterilor, în emisiunea lui. O să citez neelegant din mine însumi, spunând în primul rând că haterii au destul de mult timp, deci nu fac mare lucru în viață, fiindcă altel n-ar avea atenția și disponibilitatea necesară pentru a se preocupa de alții. În al doilea rând, haterii prin vocație nu sunt o specie chiar atât de pernicioasă, deși probabil că i-ar dori pe toți cei din jur arșice. A urî pe toată lumea – și a o arăta public – scade bineînțeles greutatea a ceea ce spui despre fiecare. Dar, în plus, oamenii politici știu foarte bine – iar Traian Băsescu a aplicat multă vreme cu succes – faptul că dușmanii te poziționează. Atunci când ești în colimatorul a două-trei varietăți de astfel de plevușcă, te poți alege, curios, cu o reputație bună. Există, desigur, consumatori de gunoi verbal care s-ar putea să fie interesați de toate prostiile câte se spun despre tine, dar în principiu nu aceștia contează; dimpotrivă, acest gen de balamuc îi catalizează în jurul tău pe cei decenți, chiar dacă tăcuți.

Dar, în fine, când s-au născut ei, haterii, și cum s-au răspândit printre noi? Nu sunt o specie cu vechime nici în lumea anglo-saxonă. Dicționare academice, ca Merriam-Webster, nu înregistrează cuvântul ca atare, dar eforturi colective gen Urbandictionary.com l-au consemnat prin 2003. Ultima sursă spune că haterul a apărut inițial în muzica de rap, printre altele într-o piesă a lui Ice T de prin 1999. De reflectat la similitudinea cu dușmanii mor, ăia din manele.

Din hip hop, haterul a trecut natural în online. Aici, are, vorba altui cântec, și cu ce: blogurile și forumurile sunt medii pe care poți intra și le poți folosi foarte ușor, pentru a exprima diferite lucruri, cum ar fi faptul că X sau Y e un idiot, care merită să moară în chinuri. De la un punct încolo, a fost clar că personajele cu acest gen de Weltanschauung se încadrează într-o categorie, pentru care s-a găsit și numele pe care îl discutăm.

Sursele de limbă engleză mai asociază cuvântul și cu o expresie, “haters gonna hate”, în care hater e, cum se zice, subiect intern, adică ceva asemănător cu ceea ce se petrece cu “vremea vremuiește”, în română. Dar, în orice caz, în România, el e răspândit mai degrabă pe bloguri și rețele sociale decât în presa tradițională, atâta cât mai e. Un research pe care l-am făcut cu o mașinărie disponibilă pe mediaIQ.ro arată că în ultimele șase luni, haterul avea numai 289 de mențiuni pe site-uri de publicații și televiziuni naționale, față de 1179, pe platforme sociale (tweet-uri, comentarii de Facebook, forumuri). Comparativ, numele subsemnatului apare de 44 de ori în mass media, față de 19 ori, în comentarii.

În română, haterul se ocupă, spun câteva bloguri, de hatereală. Sau hătereală, fiindcă diacriticele sunt incerte pe Net. Se ține uneori de mână cu hipsterul (în ideea că acesta detestă diferite lucruri, cum ar fi pe Fuego) sau troll-ul (care scoate userii de Net din minți, dar la modul dezinteresat, dacă se poate spune așa). Prin iulie, în acest an, Academia Cațavencu considera haterul un trend, lucru care spune destule și despre ceea ce se-ntâmplă în momentul de față în țară, unde varianta lipsită de glam a haterului e simpatizantul de partid. Nu de alta, dar vorbim de un simpatizant care se caracterizează mai ales prin ură, născută din convingerea că unul din cele două blocuri politice dominante ale momentului îl va duce de râpă, deci e musai să-l voteze pe celălalt.

Cu haterul se întâmplă însă un lucru curios. E pe dos decât Necuratul și alte creaturi htonice, cărora nu trebuie să le pronunți numele, fiindcă le conjuri. Pe vremea când nu era substantiv comun, haterul avea oarece atribute paranormale, în sensul că oamenii cumsecade nu prea știau de unde să-l ia și cum să nu calce în petele de hate pe care acestea le lăsa în spațiul public. Atunci când a devenit categorie, ba chiar din import, a fost destul de clar că asta-i viața, haters gonna hate. Sau, cu o referință mai cultă, era pe când nu s-a numit, azi îl numim și nu e.

Articol scris pentru ediția de joi, 1 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Hmmm… ar mai fi. De exemplu, anonimul.

    Până la urmă cel care îşi asumă o identitate corectă poate fi “iertat“ pentru părerile sale. Iubeşte un partid, urăşte altul? Treaba lui, se zice că are o opinie politică. Critică în stânga şi în dreapta? Treaba lui, aşa i-o fi felul. Şi aşa mai departe. Că o face pe net sau în altă parte, cam tot aia.

    Da, dar “On the Internet, nobody knows you’re a dog“. Nasol momentu`. Ca o consecinţă firească, uite că au apărut ei, păpuşarii, descrişi destul de corect de wikipedia (link în clar):

    http://en.wikipedia.org/wiki/Sock_puppet_(internet)

    Aici e durerea. Hater sau ne-hater (adică ăla cu LIKE, LIKE, ce bine le zici matale), formator de opinii, zvoner şi / sau răspândac, postac cu juma` de normă (sau la comision, la numărul de înjurături lansate). E?

Post your thoughts