GUEST POST: Despre dreptul inexistent de a nu fi ofensat

În ultima vreme asistăm, atât pe plan local cât și internațional, la o reluare a dezbaterii despre limitele libertății de exprimare. Această dezbatere situează într-un punct critic conceptul modern al drepturilor omului, așa cum apare în Declarația Universală din 1948, care consfințește caracterul general al acestora, precum și protejarea unui minim comun garantat de către orice stat. Credințele, dogmele, valorile, tradițiile, criteriile sociale și culturale despre ceea ce poate fi spus și auzit într-o comunitate sunt, în mod formal, recunoscute și protejate de multe state, contribuind astfel la erodarea noțiunii de libertate de exprimare și la ranforsarea regulilor și limitelor pe plan local, impregnate de un evident caracter comunitar.

În mod special, dezbaterea despre conținutul promovat de revista Charlie Hebdo înainte, dar mai ales după atentatul din 2015, având în centru terenul fertil al caricaturilor Profetului Mahomed, a însemnat un moment de cotitură, inducând multor guverne și legiuitorilor ideea că una dintre atribuțiile autorităților publice este să prevină posibilitatea ca anumiți cetățeni sau grupuri sociale să poată fi ofensați. Altfel spus, ni se cuvine tuturor dreptul de a obține protecție legală împotriva tipului de conținut care lezează sau alterează fundamentul celor mai profunde convingeri, credințe sau afinități personale (în special de natură religioasă). Întrebarea este dacă avem, cu adevărat, dreptul de a nu fi ofensați.

Această dezbatere nu se circumscrie unor noțiuni de natură mistică sau metafizică. Simboluri naționale precum steagurile și imnurile tind să fie extrem de bine protejate de orice formă de critică, desconsiderare sau ridiculizare. Am asistat, în România, la multe dezbateri despre ceea ce este acceptabil sau nu, într-o societate eterogenă. Folosirea respectului pentru drapel sau pentru alte simboluri naționale, precum și a protecției minorităților că instrumente sau scuze cu scopul de a controla anumite forme de exprimare, a generat o dezbatere de proporții. Desigur, una dintre cele mai aprinse teme de discuție a fost cu privire la disponibilitatea politicienilor de a crea noi instrumente (inclusiv de natură penală) pentru a combate criticile sau atacurile asupra modului în care aceștia își desfășoară activitatea.

Într-o democrație pluralistă și deschisă, recunoașterea libertății de exprimare presupune protejarea oricăror idei, opinii sau gânduri, atât timp cât exprimarea acestora se face prin modalități non-violente și nu implică incitarea la ura sau ostilitate în relațiile dintre anumite persoane sau grupuri. Acest lucru nu rezultă doar din Constituție, dar și din convențiile internaționale la care țările membre UE au aderat, dintre care Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 și Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950 ar fi cele mai importante. Prin urmare, orice persoană sau grup sunt protejate în fața termenilor care îi pot face ținta unor acțiuni violente sau ostile, dar în același timp, litera legii și autoritățile publice nu pot limita sau cenzura termenii care ne displac, oricât de profund și visceral, sau pe care îi găsim inacceptabili din punctul de vedere al valorilor, credințelor și principiilor noastre.

Pe plan internațional, chestiunea delicată a defăimării convingerilor religioase a fost pusă de o parte în mod înțelept de către Consiliul pentru Drepturile Omului din cadrul Națiunilor Unite, în favoarea încurajării eforturilor comunității internaționale de a lupta împotriva formelor diverse de incitare la ura și violență asupra unor grupuri vulnerabile. Există, prin urmare, o reorientare a dezbaterii, însă această problema fundamentală generează încă incertitudini în țările cu confesiuni diferite. Mai mult decât atât, în multe democrații vest-europene, blasfemia este încă prezentă în Codul Penal, statele motivând acest lucru prin scuze șubrede.

Limitarea discursului potențial ofensiv echivalează cu a impieta dialogul liber și deschis, despre lumea din jurul nostru, act inerent înseși condiției umane. Astfel de întrebări ar putea avea efecte asupra confesiunilor și dogmelor legitime, precum și asupra fundamentului sistemului nostru politic, economic, social… Conform Curții Supreme a Statelor Unite, distrugerea unui simbol al valorilor liberale, precum un steag, înseamnă exercitarea drepturilor și valorilor pe care acesta le reprezintă.

Despre autor

joan barataJoan Barata este partener fondator la CommVisions și consultant juridic la Albany Associates. Până în martie a acestui an, a fost consilier principal al Reprezentantului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa pentru Libertatea Media. Mai multe despre și de el găsiți pe LinkedIn și Twitter.

Ilustrația de deschidere: Newtown Graffiti.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

One thought on “GUEST POST: Despre dreptul inexistent de a nu fi ofensat”

  1. Un video interesant valoarea libertatii de exprimare http://blog.skepticallibertarian.com/2014/11/07/steven-pinker-3-reasons-why-free-speech-matters/

    Cateva extrase:
    First, free speech is the only way to acquire knowledge about the world.
    The second reason that free speech is foundational to human flourishing is that it is essential to democracy and a bulwark against tyranny.
    The third reason that free speech is fundamental to civilized societies—and the one most directly tied to the mandate of FIRE—is that it is inseparable from the mission of higher education.

    Let me be specific. It seems to me that educated people should know something about the 13-billion-year prehistory of our species and the basic laws governing the physical and living world, including our bodies and brains. They should grasp the timeline of human history from the dawn of agriculture to the present. They should be exposed to the diversity of human cultures, and the major systems of belief and value with which people have made sense of their lives. They should know about the formative events in human history, including the blunders we can hope not to repeat. They should understand the principles behind democratic governance and the rule of law. They should know how to appreciate works of fiction and art as sources of aesthetic pleasure and as impetuses to reflect on the human condition.

    On top of this knowledge, a liberal education should make certain habits of rationality second nature. Educated people should be able to express complex ideas in clear writing and speech. They should appreciate that objective knowledge is a precious commodity, and know how to distinguish vetted fact from superstition, rumor, and unexamined conventional wisdom. They should know how to reason logically and statistically, avoiding the fallacies and biases to which the untutored human mind is vulnerable. They should think causally rather than magically, and know what it takes to distinguish causation from correlation and coincidence. They should be acutely aware of human fallibility, most notably their own, and appreciate that people who disagree with them are not necessarily stupid or evil. Accordingly, they should appreciate the value of trying to change minds by persuasion rather than intimidation or demagoguery.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *