GUEST POST: Despre dreptul inexistent de a nu fi ofensat

În ultima vreme asistăm, atât pe plan local cât şi internaţional, la o reluare a dezbaterii despre limitele libertăţii de exprimare. Această dezbatere situează într-un punct critic conceptul modern al drepturilor omului, aşa cum apare în Declaraţia Universală din 1948, care consfinţeşte caracterul general al acestora, precum şi protejarea unui minim comun garantat de către orice stat. Credinţele, dogmele, valorile, tradiţiile, criteriile sociale şi culturale despre ceea ce poate fi spus şi auzit într-o comunitate sunt, în mod formal, recunoscute şi protejate de multe state, contribuind astfel la erodarea noţiunii de libertate de exprimare şi la ranforsarea regulilor şi limitelor pe plan local, impregnate de un evident caracter comunitar.

În mod special, dezbaterea despre conţinutul promovat de revista Charlie Hebdo înainte, dar mai ales după atentatul din 2015, având în centru terenul fertil al caricaturilor Profetului Mahomed, a însemnat un moment de cotitură, inducând multor guverne şi legiuitorilor ideea că una dintre atribuţiile autorităţilor publice este să prevină posibilitatea ca anumiţi cetăţeni sau grupuri sociale să poată fi ofensaţi. Altfel spus, ni se cuvine tuturor dreptul de a obţine protecţie legală împotriva tipului de conţinut care lezează sau alterează fundamentul celor mai profunde convingeri, credinţe sau afinităţi personale (în special de natură religioasă). Întrebarea este dacă avem, cu adevărat, dreptul de a nu fi ofensaţi.

Această dezbatere nu se circumscrie unor noţiuni de natură mistică sau metafizică. Simboluri naţionale precum steagurile şi imnurile tind să fie extrem de bine protejate de orice formă de critică, desconsiderare sau ridiculizare. Am asistat, în România, la multe dezbateri despre ceea ce este acceptabil sau nu, într-o societate eterogenă. Folosirea respectului pentru drapel sau pentru alte simboluri naţionale, precum şi a protecţiei minorităţilor că instrumente sau scuze cu scopul de a controla anumite forme de exprimare, a generat o dezbatere de proporţii. Desigur, una dintre cele mai aprinse teme de discuţie a fost cu privire la disponibilitatea politicienilor de a crea noi instrumente (inclusiv de natură penală) pentru a combate criticile sau atacurile asupra modului în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.

Într-o democraţie pluralistă şi deschisă, recunoaşterea libertăţii de exprimare presupune protejarea oricăror idei, opinii sau gânduri, atât timp cât exprimarea acestora se face prin modalităţi non-violente şi nu implică incitarea la ura sau ostilitate în relaţiile dintre anumite persoane sau grupuri. Acest lucru nu rezultă doar din Constituţie, dar şi din convenţiile internaţionale la care ţările membre UE au aderat, dintre care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 şi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950 ar fi cele mai importante. Prin urmare, orice persoană sau grup sunt protejate în faţa termenilor care îi pot face ţinta unor acţiuni violente sau ostile, dar în acelaşi timp, litera legii şi autorităţile publice nu pot limita sau cenzura termenii care ne displac, oricât de profund şi visceral, sau pe care îi găsim inacceptabili din punctul de vedere al valorilor, credinţelor şi principiilor noastre.

Pe plan internaţional, chestiunea delicată a defăimării convingerilor religioase a fost pusă de o parte în mod înţelept de către Consiliul pentru Drepturile Omului din cadrul Naţiunilor Unite, în favoarea încurajării eforturilor comunităţii internaţionale de a lupta împotriva formelor diverse de incitare la ura şi violenţă asupra unor grupuri vulnerabile. Există, prin urmare, o reorientare a dezbaterii, însă această problema fundamentală generează încă incertitudini în ţările cu confesiuni diferite. Mai mult decât atât, în multe democraţii vest-europene, blasfemia este încă prezentă în Codul Penal, statele motivând acest lucru prin scuze şubrede.

Limitarea discursului potenţial ofensiv echivalează cu a impieta dialogul liber şi deschis, despre lumea din jurul nostru, act inerent înseşi condiţiei umane. Astfel de întrebări ar putea avea efecte asupra confesiunilor şi dogmelor legitime, precum şi asupra fundamentului sistemului nostru politic, economic, social… Conform Curţii Supreme a Statelor Unite, distrugerea unui simbol al valorilor liberale, precum un steag, înseamnă exercitarea drepturilor şi valorilor pe care acesta le reprezintă.

Despre autor

joan barataJoan Barata este partener fondator la CommVisions și consultant juridic la Albany Associates. Până în martie a acestui an, a fost consilier principal al Reprezentantului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa pentru Libertatea Media. Mai multe despre și de el găsiți pe LinkedIn și Twitter.

Ilustrația de deschidere: Newtown Graffiti.

  1. voevod Reply

    Un video interesant valoarea libertatii de exprimare http://blog.skepticallibertarian.com/2014/11/07/steven-pinker-3-reasons-why-free-speech-matters/

    Cateva extrase:
    First, free speech is the only way to acquire knowledge about the world.
    The second reason that free speech is foundational to human flourishing is that it is essential to democracy and a bulwark against tyranny.
    The third reason that free speech is fundamental to civilized societies—and the one most directly tied to the mandate of FIRE—is that it is inseparable from the mission of higher education.

    Let me be specific. It seems to me that educated people should know something about the 13-billion-year prehistory of our species and the basic laws governing the physical and living world, including our bodies and brains. They should grasp the timeline of human history from the dawn of agriculture to the present. They should be exposed to the diversity of human cultures, and the major systems of belief and value with which people have made sense of their lives. They should know about the formative events in human history, including the blunders we can hope not to repeat. They should understand the principles behind democratic governance and the rule of law. They should know how to appreciate works of fiction and art as sources of aesthetic pleasure and as impetuses to reflect on the human condition.

    On top of this knowledge, a liberal education should make certain habits of rationality second nature. Educated people should be able to express complex ideas in clear writing and speech. They should appreciate that objective knowledge is a precious commodity, and know how to distinguish vetted fact from superstition, rumor, and unexamined conventional wisdom. They should know how to reason logically and statistically, avoiding the fallacies and biases to which the untutored human mind is vulnerable. They should think causally rather than magically, and know what it takes to distinguish causation from correlation and coincidence. They should be acutely aware of human fallibility, most notably their own, and appreciate that people who disagree with them are not necessarily stupid or evil. Accordingly, they should appreciate the value of trying to change minds by persuasion rather than intimidation or demagoguery.

Post your thoughts