Gigi, descălecătorul. Semnificația unei ironii

Gigi Becali este un destin istoric fără personaj istoric. Rădăcinile lui de cioban și aventurile imobiliare în Pipera reconstituie secvența descălecatului într-un timp post-istoric, la o mie de ani de la evenimentele propriu-zise, ilar și totuși plin de sensuri.

Română: Presedintele PNG-CD, George Becali, ma...

Presedintele PNG-CD, George Becali, mama acestuia si deputatul Vlad Hogea (vicepresedinte al partidului), in Catedrala Mitropolitana din Iasi (Photo credit: Wikipedia)

Apetitul din anii trecuți al românilor pentru case pe pământ – sintagmă ce diferențiază construcția de cărămidă, de sine stătătoare de cea din ți-ai luat casă, referitoare la apartamentul de bloc cumpărat cu greutate – nu a fost doar o nebunie națională, ci și o pulsiune istorică. Din modul cum s-au cristalizat statele în Europa, știm că o țară este o sumă de proprietăți private, aglutinate în timpul feudalismului. Dar, pe de altă parte, România a evadat din acest algoritm cel puțin în vremea comunismului, odată cu naționalizarea din 1948, care a substituit abstractul stat proprietarilor cu nume și față. Legea și politicul au potențat cariera altei sintagme, țara nimănui, referire peiorativă la o Românie în care lucrurile se întâmplă ciudat. Dar și incidența unei infracțiuni necunoscute aiurea, furtul din avutul obștesc.

Pe acest fundal istoric a apărut Gigi Becali, dornic de o pășune pentru oile tatălui, Tase. Începuturile miliardarului nu sunt consemnate foarte precis, dar așa e cu toate personajele legendare, chiar și când legenda e o caricatură. Certă e apartenența lui Becali la romanitatea sud-dunăreană, familia de aromâni din care provine, care își găsește și ea locul, ironic, în povestea cu transhumanța. Dar, la un moment dat, transhumanța devine descălecat. Momentul e acela când cele 20,9 hectare din Pipera se transforăm, din pășune, în loturi de casă. Atunci se petrece un soi de înțărare, maidanul capătă consistență socială și valoare pecuniară. Terenul de la marginea Bucureștilor a generat pentru proprietar peste un miliard de dolari, conform estimărilor de pe culmea valului imobiliar, pentru ca apoi ea să scadă la câteva sute de milioane. Iar Pipera e un fel de Oraș Imperial al României noi.

Povestea lui Becali este singulară, dar nu și unică. Retrocedările au dus la o schimbare tectonică. Trecerea în intravilan a terenurilor, parcelarea lor și transformarea în cartiere de locuințe au efecte pe termen lung asupra comunității. Țara devine mai țară decât a fost.

Desigur că pornirile voievodale ale lui Gigi Becali, vanitatea creștină sau creștinismul vanitos sunt ridicole. Dar ele se pretează la ironia socratică, cea care ne face să punem starea de lucruri sub semnul întrebării, pentru ca să vedem ce e dincolo de ea. Putem chiar prelungi această ironie, gândindu-ne la noul feudalism care se instituie în România, ipostaziat mai ales în termenul de baroni locali. În cronici, boierii români – mai puțin Banul Craiovei și alți câțiva – sunt mai degrabă deținători de demnități la curte decât feudali identificați printr-o bucată de pământ. Numele persoanei îl dă pe cel al locului și nu pe dos, ca la nobilimea apuseană. Baronii pe stil nou sunt însă stăpâni discreționari peste părți ale țării și funcționează într-o simbioză politică cu puterea centrală, căreia îi furnizează nu armată, ci bani.

Specialiști în ars etapele cum suntem, ni se întâmplă să transformăm instituții, epoci și evoluții în caricaturi. Istoria noastră e mai plină de umor involuntar decât a altora, și uneori, acest umor se întoarce împotriva noastră.

P.S.: Scandalul perpetuu referitor la exploatarea de aur de la Roșia Montană s-a multiplicat. Pe lângă problema șisturilor bituminoase de la Bârlad, a apărut și povestea privatizării Cuprumin. Reacția violentă a opiniei publice nu are cum să fie doar una întreținută de activiști ecologiști. Ea s-ar putea lega de pulsiunile de posesie de mai sus, ca și acel Nu ne vindem țara! din anii ’90. Se adaugă și referințele critice din manualul școlar, despre foamea de pământ a țăranului din Ion. Dar, ca orice text de gazetă, cel de mai sus își propune mai degrabă să pună o problemă, decât să o epuizeze și să dea verdicte.

Articol scris pentru ediţia de joi, 26 aprilie a săptămânalului “Dilema veche”
Enhanced by Zemanta

Post your thoughts