George Marin-Esca

Dispărut zilele trecute dintre noi, aşa-numitul ultim crainic al telejurnalelor cu Ceauşescu, George Marinescu, e un caz interesant în materie de brand personal. Cea mai mare parte a existenţei lui poate fi cuprinsă în formula paradoxală de celebritate necunoscută.

Apoziţia pe care presa i-a ataşat-o de regulă lui Marinescu chiar şi în necroloage, cea legată de telejurnalele cu Ceauşescu, e relevantă. Până pe la 50 de ani, vârstă la care l-au prins evenimentele din decembrie 1989, George Marinescu nu avea nume, ci doar o faţă şi o voce, a căror singură asociere posibilă, din punctul de vedere al publicului, se lega de Ceauşescu şi osanale. Un fragment de Telejurnal de pe vremuri, dezgropat ieri de “România liberă” de pe YouTube, ni-l prezintă pe craininc la cadrul obişnuit în acele vremuri, larg, ca un triton sau pitic de grădină, în colţul ecranului, pentru ca spaţiul din dreapta lui să poată fi umplut cu imagini cu Comitetul Central, suprapuse pe chroma key. Sub influenţa noilor tehnologii HD, Andreea Esca începe să alunece şi ea din centrul imaginii către un colţ, făcând fundalul utilizabil în mod asemănător, şi are o voce la fel de recognoscibilă ca Marinescu. Dar spre deosebire de Esca, lui George Marinescu îi lipsea acel ingredient esenţial: burtiera cu numele. 

Cadrul de Telejurnal, versiunea 1989

Cadrul de Telejurnal, versiunea 1989

Un pas mic pentru televiziune, dar mare pentru public: Esca devenea celebră în 1995, la 23 de ani, şi ulterior, cel mai bun brand personal din România. “Ăla de la Telejurnal” nu avea să capete un nume (public) decât la dublul acestei vârste, după 1989, când a ţinut să-şi facă celebra “mea culpa”. Şi el, şi Petre Popescu, şi supravieţuitorul Mihai Tatulici au fost colaboratori ai regimului Ceauşescu, vinovaţi de propagandă. Însă toate capetele vorbitoare de acest gen au depozitat mult mai multă ură decât li se cuvenea din cauza vizibilităţii mai mari decât a şefilor lor ierarhici.

În mod curios, George Marinescu a devenit victima maşinăriei de propagandă pe care a servit-o. Ceauşescu nu era la fel de nebun ca acel dictator dintr-o ţară africană, care interzisese menţionarea la TV a altor nume decât al lui. Însă în cazul lui George Marinescu o întreagă existenţă a fost redusă, în sens public şi, probabil, şi istoric, la o imagine 2 D. Şi parţial color.

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 14 septembrie a ziarului “România liberă”

Enhanced by Zemanta
  1. Tiberiu Cazacioc Reply

    Salut

    De fapt nu cunoastem decat acest 2D. Un pic in plus se gasea in lumea sa, la TVRM. Dar este nedrept ca oamenii din spatele sau nu au fost tot atat de vatamati de oprobriul public. A fost un fraier ca si-a facut mea culpa? Sau un om care si-a recuperat bunul simt, mai de frica, mai de nevoie? Ceilalti au ramas mindri in spatele usilor inchise…PS: Am fost coleg cu George Marinescu, la Consiliul pentru Reforma si Relatii Publice, care includea mai multe departamente, inclusiv Studioul TV al Guvernului. Unde a fost coleg si cu Mircea Hamza si cu Catalin Catoiu….mi-aduc aminte cand ne-a facut cinste la Costinesti, de ziua lui cu vodca….la viele Forum, unde aveam seminarul “Presa tranzitiei-tranzitia presei”….history is gone….

  2. Iulian Comanescu Reply

    Presa tranziţiei-tranziţia presei? N-a fost ceva de pe vremea lui Văcărioiu? Parcă am fost şi eu. Dar nu-mi amintesc de George M., ci de Văcăroiu apărând şi comandându-şi un uischi şi de Lia Trandafir făcând plajă…

Post your thoughts