Gaspadin Bazarov și televizorul Sport

Pentru mine, comunismul e un televizor Sport alb-negru. Dacă nu știți despre ce vorbesc, imaginați-vă un cuptor cu microunde alb, din care iese o antenă lungă și al cărui geam înfățișează, în locul unei pete portocalii de supă de dovleac, imaginea tremurată, vineție, a unui tip dintr-un secol incert, pe nume Bazarov.

În anii ’80, televizoarele Sport erau ceea ce azi e un iPhone: niște dispozitive miniaturale, portabile, surprinzător de performante. Marea șmecherie era că le puteai pune în portbagaj și puteai pleca cu ele pe un deal, de unde puteai prinde meciurile de pe bulgari sau orice alte lucruri care nu erau Ceaușescu, de pe o televiziune oricare alta decât cea românească. Bineînțeles, pe deal nu se găseau prize. Însă televizorul Sport avea o inovație subversivă, adaptată la desele pene de lumină din epoca Ceaușescu: se putea alimenta și la 12 volți, deci la bateria de mașină.

Ce căuta însă Bazarov, Gaspadin Bazarov, în televizorul Sport? E, poate știți, un personaj al lui Turgheniev, Evgheni Bazarov, din Părinți și copii. Pe vremea aia, să fi avut eu cel mult 18 ani, Gaspadin Bazarov era la TVR și mi se părea un tip nemaipomenit de cool. Evolua cu părul lui lung, pălăria înaltă și redingota lui neagră și lipsită de brizbrizuri, prin brizbrizurile colorate ale unei lumi pe care o visam – numai – colorată, în alb-negrul vinețiu al televizorului Sport. Concis la vorbă și deloc zâmbitor, gaspadin Bazarov era enigmatic și eluziv, apărea și dispărea din viața mea joia (parcă?), cam pe când se făcea noapte, la ceasul ocupat azi de Măruță și Gherghe, pe la 5 sau 6.

De ce apărea și dispărea gaspadin Bazarov, de ce nu-i prindeam înțelesul? Păi – închipuie-ți, dragă, cititorule, că laptopul sau mobilul tău se stinge chiar în secunda în care citești această frază. Sau, dacă cumva ții o Dilemă de hârtie în mâini, că brusc hârtia din mâinile tale devine casantă, lucioasă și se întunecă până la opalul mat și, iarăși, vinețiu al unui televizor Sport stins.

Anii ’80 au fost făcuți nu din luni, săptămâni, zile și ore, ci dintr-un șir lung de pene de curent, cele de la șase seara. Mă scoteau din minți, fiindcă la șase seara eu voiam să văd Părinți și copii, un serial rusesc azi vetust, produs în 1983, și îmi căutam viitorul într-un tip cu 150 de ani mai bătrân ca mine, gaspadin Bazarov, cu toate tiradele lui întrerupte de întuneric despre știință, medicină și a face ceva folositor. Dar, mai ales, cu felul distant și în același timp sensibil în care o trata pe Ana Sergheievna, madame Odnițova, o frumusețe diafană (în film) situată, în capul meu de utecist, cu câteva mii de clase peste colegele de liceu, formația Abba, toate fantasmele erotice pe care le fantasmam și, în general, orice alt etalon – oficial sau nu – ai fi putut găsi.

Ca să aflu cum rezolvase gaspadin Bazarov problemele omenirii și implicit pe Ana Sergheievna, am depus eforturi nemăsurate. Ce poți face cu un televizor Sport, în pană de curent, odată ce Părinți și copii a început? Nu poți da nici restart, nici play din nou, ca pe YouTube, nici pauză și nici stop. În grabă, goleam lanterna mea de munte și radioul Mamaia de baterii R2, cele cât sarmalele, pe care le înșiram în spatele televizorului. Adunam, surescitat, de 12 volți, după care scoteam cele două mațe din spatele rablei și apăsam pe butonul care făcea un poc fizic, transmis de paralelipiped ca de o cutie de rezonanță. Uneori, gaspadin Bazarov apărea, dar mai adesea, nu. Mermeleam disperat la firele din spate, la un moment dat ajunsesem chiar la un soi de kamasutra cu bateriile, televizorul, Bazarov și Ana Sergheievna: îi luam pe toți în brațe, cast, făceam contactele, după care Bazarov și Ana apăreau, brusc, deranjați de vorbăria lui Arkadi, și împingeam ceafa-n spate, lungind mâinile, ca să-mi încapă toți în ochi; dar vai, imediat bateriile o luau razna și Sportul se stingea cu un țiuit funest.

Cam în felul ăsta m-a prins 1989, căderea comunismului. Nedumerit și nemulțumit, dar mai ales nelămurit de soarta lui gaspadin Bazarov, m-am luat cu altele. Mai puțină proză, mai multă filozofie, mitinguri, ziare, televiziuni. N-am știut, zeci de ani (la propriu), ce s-a întâmplat cu Bazarov și Odnițova, dar amintirea lui Părinți și copii m-a bântuit. Acum câteva luni, am dat peste o ediție franțuzească – cum altfel? – , de Kindle, din romanul lui Turgheniev. Cred că-l cumpărasem cel puțin odată pe hârtie, în anii ’90, dar nu știu de ce, nu-l citisem. În fiecare seară, târziu, m-am repezit în carte ca și cum te-ai arunca într-un bazin, de data asta a funcționat. N-aveam nici baterii pe care să țin contactele, lumina nu se stingea, pricepeam ce zic Bazarov, Arkadi și Odnițova. Am dat și peste Katia, draga de ea, și mai ales m-am lămurit că cel care vorbește cu mine nu e Bazarov, ci Ivan Turgheniev, care mi-l arată pe Bazarov, în toată absurditatea tinereții lui revoltate. Bazarov nu e deloc gaspadin Bazarov, ci anarhist Bazarov, o vietate disjunctă, iar redingota lui nu e simplă și elegantă, ci o zdreanță de conivență, dobândită prin eforturile disprețuite ale părinților detestați nedrept.

După ce-am terminat cu Turgheniev în franțuzește – și, zău, dacă citiți cartea aia (din nou) o să meditați la multe din lucrurile care se întâmplă azi, dar nu sunt critic literar, așa că nu sunt nici îndrituit, nici obligat să vă explic -, mi-am dat seama că nu mai țin minte nici frigul, nici foamea, nici întunericul din comunism, ci frustrarea de a fi privat, privat senzorial, de gaspadin tavariscii Bazarov anarhist. Când m-am apucat de scris articolul ăsta, am scotocit pe Internet după serialul din anii ‘80, cu superstiția că o să îl găsesc. Ei bine, l-am găsit, și pe IMDB, și pe YouTube. Bazarov era un actor pe nume Vladimir Boghin? Asta n-am găsit, că nu e nicăieri cu poză. Dar e născut în Saratov, orașul cu nume de frigider.

Ceea ce m-a mirat, pe YouTube, n-a fost faptul că serialul curge molcom, neîntrerupt de pene de curent. Și nici că nu e subtitrat – la urma urmei, cu cartea-n cap, poți să-l urmărești ușor și chiar să înveți puțină rusă. Ci faptul că Părinți și copii, leat 1983, era, de fapt, color.

Articol scris pentru ediția de joi, 18 decembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts