Mama unuia din cei trei români cercetați pentru furtul de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin și Lucian Freud s-a răzgândit și a declarat că nu a ars în sobă tablourile pe care spusese că le arsese în sobă. Până când se limpezesc lucrurile, să vedem cam ce impact de imagine are, pentru România, întreaga tărășenie.
Mihai Alexandru Bitu, Radu Dogaru și Eugen Darie sunt cercetați pentru că ar fi sustras în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012 ar fi furat un număr de șapte tablouri, de pictorii citați, de la muzeul Kunsthal din Rotterdam. În Evenimentul zilei au apărut transcrieri ale unor chaturi de Internet în care cei trei se întrebau ce-ar fi putut face cu tablourile. Dacă se adeverește, ceea ce se vede acolo este de un idiotism insuportabil. După ce inițial puseseră ochii pe un muzeu de științe ale naturii, cei trei și-au dat seama că păsările împăiate pot fi revândute foarte greu, așa că s-au reorientat către Kunsthal, unde se găseau Capul de Arlechin al lui Picasso și Femeia în fața unei ferestre a lui Gauguin. După ce au furat, nu se știe cum, cele șapte tablouri, acuzații le-au ascuns în perne și le-au adus în România. Ulterior, au încercat să i le plaseze lui Gigi Becali, un alt mare connoîsseur, și l-ar fi rugat să-i ajute pe un asistent de-al lui Cătălin Botezatu, despre care presa spune că e cercetat în stare de libertate. Suspecții nu ar fi cerut, pentru tablourile evaluate la 18 milioane de euro, decât 50 de mii de euro.
Olga Dogaru, mama unuia dintre cei trei, a declarat că inițial a ascuns operele de artă într-un geamantan, pe care l-a îngropat într-un cimitir din orașul tulcean Măcin, unde locuia. Pentru ca ulterior să-l dezgroape, să înghesuie tablourile în sobă și să le dea foc, împreună cu o pereche de galoși pe post de combustibil, ca să scape de captura devenită incomodă.
Pe fir a intrat Institutul Național de Criminalistică, care s-a apucat să scormonească cenușa din sobă, dar nu a dat o concluzie tranșantă. Nu e clar de ce, dar ulterior avocatul lui Radu Dogaru, principalul suspect în caz, solicită o expertiză de la Muzeul Luvru, care să confirme noua declarație a mamei suspectului, că tablourile nu au fost arse.
Povestea este una care îți taie răsuflarea. Are potențialul de a se propaga în presa străină, așa că am plecat pe urmele ei. Toate publicațiile de limbă engleză cu o oarecare importanță, de la New York Times la The Guardian și de la Huffington Post la BBC sau CNN au preluat-o. În Franța, Le Figaro, Le Point sau L’express au scris și ele, la fel ca Der Spiegel în Germania sau El pais în Spania. [Vezi și o postare pe un blog Scientific American pe această temă.] Dacă trei idioți dintr-o țară bananieră ar fi furat ei tablourile, iar mama acelorași ar fi declarat că le-a băgat în sobă cu niște espadrile, presa din România ar fi preluat și ea informațiile.
Curios de context, am început să scotocesc printre jafuri celebre. Valoarea de 18 milioane a tablourilor furate plasează cazul Kunsthal sus în top, chiar dacă în 1990 niște necunoscuți furau de la Muzeul Isabella Stewart Gartner din Boston 13 tablouri în valoare de 300 de milioane de dolari. Wikipedia listează diferitele “jafuri ale secolului” care s-au petrecut între 1900 și 2000 și se referă la opere în valoare de câteva zeci de mii până la câteva milioane de dolari sau euro, ceea ce înseamnă, e drept, ceva mai mult în banii de azi. Despre hoți care ar fi distrus operele de artă ca să nu fie prinși nu am găsit însă nimic. Unul dintre cele mai ciudate cazuri e al unui soldat american, Joe Meador, care a furat, în 1945, din Germania, un număr de opt artefacte medievale, care au fost recuperate după moartea acestuia, în 1990. Nici IRA sau alte rânduri de hoți care au vizitat Russborough House între 1974 și 2002 (proprietarul acesteia, Sir Alfred Beit, a fost călcat de nu mai puțin de patru ori) nu au distrus operele de artă. IRA a încercat chiar să le folosească în chip de monedă de schimb pentru prizonieri, iar picturile au fost recuperate până la ultima, chiar dacă una fusese furată de două ori, în 1986 și 2001.
Am mers mai departe, la alte liste de pe Wikipedia (avea dreptate Umberto Eco, când spunea că listele fac infinitatea comprehensibilă), de pildă operele de artă dispărute. În secolul al VIII-lea, iconoclaștii au fost destul de spornici în această activitate. De pe la 1300 încolo, tot felul de fresce și mozaicuri au fost distruse moronic în timpul unor lucrări de extindere a unor biserici, catedrale și așa mai departe. Palatul Westminster, alias Houses of the Parliament, a vândut în 1820 unui negustor, cu 10 lire, o tapiserie din 1475, căreia i s-a pierdut urma. La revoluția din 1789, în Franța, au dispărut o serie întreagă de lucrări, la fel cum 150 de ani mai târziu, naziștii au întors muzeele și colecțiile particulare cu susu-n jos, lucru din care au rezultat pierderi incalculabile.
Cel mai mare distrugător de opere de artă pare a fi fost focul, sub forma unor incendii desigur accidentale. Mai vin la rând câteva cutremure și bombardamente, dar și câțiva comanditari nemulțumiți, printre care Alfred Jarry, care a distrus un portret pe care i-l făcuse Rousseau-Vameșul, fiindcă nu îi plăcea. Lady Churchill a făcut și ea bucățele un portret al lui Winston Churchill care îl scotea din sărite pe acesta, realizat de Graham Sutherland, un neo-romantic celebru dar prea puțin măgulitor cu subiectele lui.
Chiar și Charlie Chaplin a distrus un film pe care nu l-a regizat, dar l-a produs, A Woman of the Sea, în care juca fosta lui amantă Edna Purviance. După ce filmul a fost terminat, tatăl lui Charlot a considerat că nu are potențial de succes, așa că l-a pus la păstrare, dar, din motive de fiscalitate, s-a decis mai apoi să îi dea foc.
În toate listele de jafuri, opere de artă sau filme dispărute, nu am găsit însă nimic asemănător cu prima depoziție a Olgăi Dogaru, cea cu galoșii, cimitirul, Picasso și soba. Sau, de fapt, greșesc. Căutați list of stolen paintings pe aceeași Wikipedia și veți găsi cele șapte lucrări în cauză, dintre care patru cu imagini.
Dacă nu cumva, printr-o minune, nu se va dovedi că hoții sunt marțieni sau pinguini, afacerea Kunsthal înseamnă că ne-am legat numele de ceea ce pare a fi cel mai mare jaf de artă din 1990 încoace. Episodul cu arderea este de o barbarie nemaiîntâlnită, nici la naziști, iar aici, ca să ieșim cât de cât basma curată, avem nevoie de o a doua minune: trebuie ca cele șapte tablouri să apară la suprafață, altfel decât sub formă de scrum. Din păcate, în toate listele pe care le-am menționat mai sus e plin de opere care nu au mai fost recuperate. Și dacă nu sunt recuperate, chiar în situația în care prima declarație a Olgăi Dogaru se dovedește, juridic, o aiureală, ea va rămâne, prin impactul pe care l-a avut în presa mondială, explicația unanim acceptată pentru întreaga poveste.
Morala întregii povești e clară. Cazul trebuie luat cât se poate de în serios.
Articol scris pentru ediția de joi, 25 iulie, a săptămânalului Dilema veche.