Fetișurile electorale ale românilor

Președintele Băsescu a început să se agite prin teritoriu, iar Dan Voiculescu face același lucru la DNA. Lucrurile se încing în politica românească, iar asta ne duce cu gândul la alegerile de anul viitor. Fie că vor fi împreună, în primăvară, fie că vor fi separat, în primăvară și toamnă, europarlamentarele și prezidențialele vin la pachet cu o încărcătură de ură și hilar care mă face să mă gândesc la diferitele dispozitive de mită și impresionare a electoratului. Pungile cu ulei și zahăr, sălile de sport sau brăduții de mașină nu sunt subiecte de presă atât de des pe cât ar trebui, din diferite motive. Totuși, ele merită enumerate fie și numai fiindcă s-au impus în folclor.

telegondola-piatra-neamt

Telegondola lui Gheorghe Ștefan de la Piatra Neamț e portocalie

ULEIUL ȘI ZAHĂRUL. Sunt ancestrale, ca steagul dacic și mămăliga (da, și ea, oricât a găsit Columb America unde creștea porumbul pe la 1500). Vin dinainte de 1989, din vremurile când erau raționalizate și, în consecință, continuă să fie o aspirație pentru babe și alte categorii de electorat docil, categorii preferate de progresistele și europenele noastre partide.

PIXUL. E indispensabil și omniprezent. Cine scrie nu mai scrie de mână în ziua de azi sau, în orice caz, are un stilou scump pentru ocaziile rare când o face. Pixul a ajuns pe mâna electoratului la fel cum pagerele de pe vremuri au trecut de la directorii de firmă la șoferi. Nu că alegătorului i-ar trebui la ceva, în mod special. Dar e bine să-l ai în casă, pentru la o adică. Bineînțeles, până la o adică, pasta pixului se face cheag și instrumentul zgârie în loc să scrie, dar dacă-i aruncat p-acolo, pe lângă televizorul din care turuie Gâdea sau Turcescu, se cheamă că ești intelectual. Și ai și relații sus-puse în partid, nu?

GĂLEATA. Dracu’ știe de ce s-a dat, dar am auzit din nu știu câte locuri că s-a dat – și la greu. Cineva dintre cei care mi-au zis că s-a dat a opinat că vreun sponsor de partid trebuie să fi avut o firmă care produce așa ceva. Eu stau și mă gândesc că la mijloc ar putea fi aspirația femeii române către curățenia-lună, la care oricum e condamnată în lipsa menajerei. Iar dacă ai menajeră nu contezi, că nu votezi. Deci ia găleata aia și treci la cratiță cu ea.

BRĂDUȚUL DE MAȘINĂ. Dacia berlină și alte obiecte cu patru roți, din istoria tehnicii, sunt înduioșătoare semne ale statusului social, la români. Chestiile de felul ăsta merită împodobite, și nu numai la nunți sau înmormântări. Dacă ești politician și îi faci cadou unui idiot un brăduț odorizant de mașină, îi amintești idiotului că are mașină, realizarea vieții lui. Și pasagerilor din aceeași mașină, că e un idiot, fiindcă îi otrăvește și îi face să strănute cu beleaua de aromă chimică. E drept, raportul între pasageri și șoferi e tinde către 3:1, în Dacii, și pentru fiecare vot câștigat se pierd altele, mai multe. Dar, se știe, ca să votezi ai nevoie de carnet de conducere.

CD-UL CU MUZICĂ. S-a impus la uninominal, în 2008, când au intrat în parlament un număr impresionant de măscărici și cantautori. Ce era să le dea alegătorilor Luminița Anghel, portative și arpegii? Era de preferat ceva mai palpabil. Sigur, oameni ca Onțanu, afoni dar populari de felul lor, a trebuit să se blindeze cu sprijinul sonor al unor profesioniști din parnasul manelelor sau asemnănător. CD-ul cu muzică funcționează la fel cu odorizantul de mașină: în Dacie, gonind câte trei alegători pentru fiecare vot câștigat. Cei trei se duc însă la dracu’, și nu la cabină, să voteze concurența, or în România nu mai contează câți se prezintă, ci câți sunt ai tăi.

PARCUL DIN SAT. Fiindcă nu poți da fiecărui alegător agricultor câte-un parc, dai câte unul la toți. E drept, în sat nu e apă curentă și toaleta e-n curte. Dar cultivatorul român nu se poate relaxa pe prispă și nici copilul lui n-are ce căuta pe tăpșan. E musai să vomiți câteva tone de beton și să pui niște pomișori dintr-o specie inexistentă pe un teren, la marginea comunei. Cine se duce acolo ori e plouat, ori face insolație, fiindcă pomii nu fac umbră sau adăpost nici cât pentru un gândac. Dar fiarele și betonul o să rămână până la sfârșitul timpurilor.

SĂLILE DE SPORT. Fac trecerea către realizări monumentale. A umplut țara de ele Adrian Năstase, nu e clar de ce, dar desigur că a existat un motiv, fiindcă ideea a fost preluată de un alt mare sportiv, pe nume Elena Udrea. Am trecut pe lângă o coșmelie de beton, într-un oraș de provincie. Avea bineînțeles lacătul pus, am întrebat ce se întâmplă cu ea și mi s-a spus că acolo se fac nunți. Dacă nici ăsta nu-i sport de mase în România, atunci nu știu ce mai e.

TELEGONDOLA. Nu numai Gheorghe Ștefan le-a făcut la Piatra Neamț, cică au apărut și pe la Petroșani. Fiindcă am mare încredere în cinstea politicienilor noștri, exclud din start ideea că ar exista o combinație între una dintre puținele fabrici de telegondole din lume și PDL-ul Monicăi Ridzi și al lui Ștefan. E vorba pur și simplu despre aspirația către înălțimi. Pornind de la ea, francezii au făcut Turnul Eiffel, sovieticii l-au trimis pe Iuri Gagarin în spațiu și americanii au ajuns pe Lună. La noi și la Disneyland, nu merge fără ceva proptele și sârme.

TERMINALUL NOU DE LA OTOPENI. Am vrut să scriu un articol întreg despre el, dar m-am oprit, fiindcă mi s-a părut că sunt prea răutăcios. Pe lângă că e lung, incomod și se strică mereu, terminalul nou n-are niciun fel de identitate sau fiță și căpușează terminalul vechi, ăla mai frumos, al lui Ceaușescu. Văzut de sus, modul în care terminalul nou îmbrățișează terminalul vechi îți provoacă crize de identitate sexuală în somn. Politicienii contemporani se atașează ca niște lipitori de tradiție – bună sau rea, cum e -, ca niște melci violatori.

Articol scris pentru ediția de joi, 1 august, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts