Extensii virtuale

În week-endul care a trecut, m-am nimerit producător de locaţie la un reality show aflat în stadiul incipient, pe care o să-l vedeţi pe un post de lifestyle dacă totul se desfăşoară conform planului. Protagonista butona pe iPhone ori de câte ori avea răgaz. E o banalitate?

Ca gest cotidian, sigur că da. Dar în gest e ceva mai ascuns, un lucru pe care William Gibson – cel cu Neuromancer şi inventatorul cuvântului cyberspaţiu – îl observă în una din scrierile lui: iPhone-ul tinde să înlocuiască fumatul în locurile publice. Cum şi de ce ne vine să ne lăsăm de fumat e clar, dar de ce suntem atât de obsedaţi de conectare şi dispozitive mobile? În primul rând, avem nevoie de o preocupare pentru momentele în care suntem singuri în public şi în care, ca să citez din Sorescu, nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile. Cu Sorescu, încă suntem pe lumea asta, ne găsim un rost pentru momentele în care nu avem rost. Dar de ce ne-am preocupa de iPhone? Fiindcă spaţiul fizic în care ne aflăm nu e prea ofertant şi fiindcă iPhone-ul – sau alt dispozitiv asemănător – ne cufundă într-un alt spaţiu, virtual, în care oferta socială e mult mai bogată şi putem regăsi nu chipuri şi siluete, dar măcar nume, emoticoni şi greşeli de scriere repetitive, familiare, ale unor oameni pe care îi cunoaştem, în persoană sau măcar prin conexiunea la reţele sociale. Iar dacă îi cunoaştem, chiar dacă aproximativ, probabil că şi ei ne cunosc în acelaşi fel pe noi, cel puţin în varianta mutantă şi reducţionistă de pe Facebook. Ceea ce duce la ideea că suntem cu un picior – sau, mai exact, cu două degete, mari, cele cu care folosim tastatura atrofiată de pe touch screen-ul dispozitivului mobil – acolo. Dar şi cu mintea, cu persoana, aşa cum era Roxana, fata din reality show, în pauzele de filmare. Facebook şi altele ca el sunt suma prelungirilor fiecăruia dintre noi, a meşelor de creier, de personalitate, a unei versiuni mai difuze, dar mai vaste a fiecăruia din noi. Extensii ale creierului uman şi sistemului nervos, capabile să supravieţuiască morţii individului – poate, numeşte toate acestea acelaşi William Gibson. Trimiterea la ce se întâmplă cu parolele şi conturile noastre după ce nu mai suntem e la îndemână.

Contectându-ne, ne construim aşadar un surplus personal, un fel de proteză virtuală care tinde să anuleze distanţele geografice fără a le elimina. Iar consecinţele acestei aparente distracţii sunt de luat în considerare. E şi faptul că Internetul şi reţelele sociale par încă ceva fulgurant, imponderabil, lipsit de miză existenţială profundă, dar inginereşte vorbind, memoria Google şi a altor entităţi virtuale e mai solidă şi mai persistentă decât orice ne-am putea imagina ca suport de hârtie, peliculă de celuloid şi alte suporturi de informaţie purtătoare (şi) de prestigiu, omologate social. Dar, în acelaşi timp, pe nesimţite, începem să ne deplasăm tot mai mult dincolo, prin gesturi futile ca butonatul telefonului, în momente în care ni se pare că nu avem o viaţă şi căutăm un surogat în locul ei. Fata cu care am bătut coclaurile pentru reality show, Roxana (Nemeş – nu sunteţi în target, o să uitaţi acest nume, deci nu pot fi acuzat de reclamă, chiar şi dacă citiţi acest text pe ecran şi o căutaţi pe Google), n-ar exista decât pentru mine, pentru iubitul ei şi alţi câţiva prieteni dacă nu s-ar propaga pe Internet, dar şi prin ce cântă, televiziuni, ziare şi alte prelungiri. Posedă deja rudimente de celebritate, dar nu la asta ar trebui să ne gândim în mod egoist. Ci la cele 15 minute faimă ale lui Warhol: persona noastră virtuală înseamnă deja mai mult decât ne-am fi dorit. Iar ăsta e un lucru pe care îl aflăm de-abia la multă vreme după ce ne-am conectat şi tăvălit inocent prin iarba virtuală.

Articol scris pentru ediţia de joi, 19 iulie, a săptămânalului Dilema veche

  1. Tiberiu Cazacioc Reply

    Salut, sper ca nu ma insala memoria. Marshall MacLuhan a observat ca tot ceea ce a inventat omul au fost extensii ale capacitatilor sale. Extinderea capacitatii de a vedea, de a auzi, de memorare, de deplasare. Extinderea capacitaii sale sociale de relationare sau de disimulare. De exemplu, distanta de atingere cu piatra a fost extinsa cu armele de foc. Capacitatea sa de a parcurge distante, limitata de fizicul sau, a fost extinsa cu automobilul. Capacitatea de stocare si inmagazinare si redare secventiala a sunetelor, cu dispozitivele de stocare audio, video. Sau de redare, cu playerele.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Da, dar aici se aplică mai degrabă chestiile cu amestecul dintre virtual si real, Baudrillard and stuff. Tot Gibson zicea ceva de genul ca ai nostri copii n-o să fie capabili să faca diferenţa între ceea ce e si ceea ce nu e computer. În week-pendul astalalt eram la mare si fetita nu înţelegea de ce nu îi merge un joc cu pisici de pe iPad. A trebuit să-i explicăm ca avem conexiune f. proastă pe 3 G (apropo, Vodafone sucks), a priceput ceva, dar nu părea foarte lămurită.

Post your thoughts