Extensii virtuale

În week-endul care a trecut, m-am nimerit producător de locație la un reality show aflat în stadiul incipient, pe care o să-l vedeți pe un post de lifestyle dacă totul se desfășoară conform planului. Protagonista butona pe iPhone ori de câte ori avea răgaz. E o banalitate?

Ca gest cotidian, sigur că da. Dar în gest e ceva mai ascuns, un lucru pe care William Gibson – cel cu Neuromancer și inventatorul cuvântului cyberspațiu – îl observă în una din scrierile lui: iPhone-ul tinde să înlocuiască fumatul în locurile publice. Cum și de ce ne vine să ne lăsăm de fumat e clar, dar de ce suntem atât de obsedați de conectare și dispozitive mobile? În primul rând, avem nevoie de o preocupare pentru momentele în care suntem singuri în public și în care, ca să citez din Sorescu, nu știm unde dracu să ne ținem mâinile. Cu Sorescu, încă suntem pe lumea asta, ne găsim un rost pentru momentele în care nu avem rost. Dar de ce ne-am preocupa de iPhone? Fiindcă spațiul fizic în care ne aflăm nu e prea ofertant și fiindcă iPhone-ul – sau alt dispozitiv asemănător – ne cufundă într-un alt spațiu, virtual, în care oferta socială e mult mai bogată și putem regăsi nu chipuri și siluete, dar măcar nume, emoticoni și greșeli de scriere repetitive, familiare, ale unor oameni pe care îi cunoaștem, în persoană sau măcar prin conexiunea la rețele sociale. Iar dacă îi cunoaștem, chiar dacă aproximativ, probabil că și ei ne cunosc în același fel pe noi, cel puțin în varianta mutantă și reducționistă de pe Facebook. Ceea ce duce la ideea că suntem cu un picior – sau, mai exact, cu două degete, mari, cele cu care folosim tastatura atrofiată de pe touch screen-ul dispozitivului mobil – acolo. Dar și cu mintea, cu persoana, așa cum era Roxana, fata din reality show, în pauzele de filmare. Facebook și altele ca el sunt suma prelungirilor fiecăruia dintre noi, a meșelor de creier, de personalitate, a unei versiuni mai difuze, dar mai vaste a fiecăruia din noi. Extensii ale creierului uman și sistemului nervos, capabile să supraviețuiască morții individului – poate, numește toate acestea același William Gibson. Trimiterea la ce se întâmplă cu parolele și conturile noastre după ce nu mai suntem e la îndemână.

Contectându-ne, ne construim așadar un surplus personal, un fel de proteză virtuală care tinde să anuleze distanțele geografice fără a le elimina. Iar consecințele acestei aparente distracții sunt de luat în considerare. E și faptul că Internetul și rețelele sociale par încă ceva fulgurant, imponderabil, lipsit de miză existențială profundă, dar inginerește vorbind, memoria Google și a altor entități virtuale e mai solidă și mai persistentă decât orice ne-am putea imagina ca suport de hârtie, peliculă de celuloid și alte suporturi de informație purtătoare (și) de prestigiu, omologate social. Dar, în același timp, pe nesimțite, începem să ne deplasăm tot mai mult dincolo, prin gesturi futile ca butonatul telefonului, în momente în care ni se pare că nu avem o viață și căutăm un surogat în locul ei. Fata cu care am bătut coclaurile pentru reality show, Roxana (Nemeș – nu sunteți în target, o să uitați acest nume, deci nu pot fi acuzat de reclamă, chiar și dacă citiți acest text pe ecran și o căutați pe Google), n-ar exista decât pentru mine, pentru iubitul ei și alți câțiva prieteni dacă nu s-ar propaga pe Internet, dar și prin ce cântă, televiziuni, ziare și alte prelungiri. Posedă deja rudimente de celebritate, dar nu la asta ar trebui să ne gândim în mod egoist. Ci la cele 15 minute faimă ale lui Warhol: persona noastră virtuală înseamnă deja mai mult decât ne-am fi dorit. Iar ăsta e un lucru pe care îl aflăm de-abia la multă vreme după ce ne-am conectat și tăvălit inocent prin iarba virtuală.

Articol scris pentru ediția de joi, 19 iulie, a săptămânalului Dilema veche

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

2 thoughts on “Extensii virtuale”

  1. Salut, sper ca nu ma insala memoria. Marshall MacLuhan a observat ca tot ceea ce a inventat omul au fost extensii ale capacitatilor sale. Extinderea capacitatii de a vedea, de a auzi, de memorare, de deplasare. Extinderea capacitaii sale sociale de relationare sau de disimulare. De exemplu, distanta de atingere cu piatra a fost extinsa cu armele de foc. Capacitatea sa de a parcurge distante, limitata de fizicul sau, a fost extinsa cu automobilul. Capacitatea de stocare si inmagazinare si redare secventiala a sunetelor, cu dispozitivele de stocare audio, video. Sau de redare, cu playerele.

  2. Da, dar aici se aplică mai degrabă chestiile cu amestecul dintre virtual si real, Baudrillard and stuff. Tot Gibson zicea ceva de genul ca ai nostri copii n-o să fie capabili să faca diferența între ceea ce e si ceea ce nu e computer. În week-pendul astalalt eram la mare si fetita nu înțelegea de ce nu îi merge un joc cu pisici de pe iPad. A trebuit să-i explicăm ca avem conexiune f. proastă pe 3 G (apropo, Vodafone sucks), a priceput ceva, dar nu părea foarte lămurită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *