Eu, unul, nu sunt Charlie. Iar voi…?

Eu nu sunt Charlie, sunt Comanescu. N-am o problemă cu Mahomed, România nu are 5 (din 65) milioane de musulmani, ca Franța, și n-am văzut musulmani grămadă decât în Turcia, la Șanliurfa, sanctuarul islamic, unde n-au avut nimic cu jeanșii și tricourile noastre colorate, deși eram, cred, singurii ghiauri care se învârteau printre zeci de mii de credincioși ai lui Allah.

De ce vă spun asta: de ieri, de când am aflat despre atentate, sunt în același timp plăcut surprins și sceptic văzând cum plouă cu dreptunghiuri negre la profilele prietenilor mei, ale prietenilor lor și prietenilor prietenilor lor. Faptul că Mihai Gâdea se solidarizează și declară că “Libertatea nu trebuie să moară niciodată” mi se pare la fel de suspect de previzibil ca trollingul perpetuu al lui Radu Banciu: “Jurnaliștii de la Charlie Hebdo depășiseră normele pamfletului.”

Nu mi-am pus “Je suis Charlie” la profil pentru că nu vreau să mă bălăcesc într-o autovictimizare mâloasă, dar măgulitoare și lipsită de riscuri. Înțeleg și salut impulsul de solidaritate, dar pe mine, în secunda asta, maslowian, mă roade fix frigul de-afară și, eventual, faptul că ar trebui să redactez un contract, și nu să vă povestesc vouă cum e libertatea de expresie. Adică o problemă de care m-am ocupat și mă ocup, pe bani și pe gratis, în diferite ipostaze, de la ONG-uri specializate la blogul pe care îl vedeți. Charlie și-a luat niște gloanțe-n cap pentru niște caricaturi, eu mi-am luat cel mult niște porcăieli publice, din stânga și din dreapta, pentru diferite atitudini neconvenabile pentru una sau alta din echipele care joacă meciul politic din România. Uneori, neconvenabile pentru amândouă. Sunt, tautologic, Comanescu, cel care mai scrie, în principiu, doar un articol pe săptămână în Dilema și îl postează aici, dar trăiește din consultanță și branded content, care, oricâtă legătură are cu jurnalismul bun, nu se ocupă cu interesul public. N-am o problemă cu treaba asta, fiindcă știu foarte bine cât de ușor e să primești aplauze și să devii corifeu al liberei exprimări în ocazii abominabile, dar ușor de capitalizat ca asasinatele de la Charlie Hebdo.  Sau să îți dai ochii peste cap pe B1 despre cât de mizerabilă e Antena 3. Sau exact pe dos – lucruri care, detest să v-o spun, produc aplauze aproape la fel de multe ca indignarea referitoare la Charlie Hebdo.

În reveriile mele ex-gazetărești, m-aș putea crede cel mult Casa Jurnalistului, fiindcă mă regăsesc în independența de gândire, curiozitatea față de formulele de conținut state of the art și grija față de text pe care o au tinerii mei prieteni de acolo. Aș putea pretinde că sunt Viorel Ilișoi, veșnic păgubos, dar cu o singularitate a vocii și un gen de attention span care îi creează un loc foarte al lui pe piața muritorilor de foame talentați. Poate, dacă aș înnebuni de tot, m-aș crede Florin Călinescu, pentru că i-am scris emisiuni și spunea ceea ce scriam eu mai bine decât voi spune eu vreodată. Dacă aș avea fonduri și răbdare, aș pretinde eventual că sunt RISE Project, cel care pune degetul pe Sebastian Ghiță și afacerile lui cu SRI-ul înainte ca noi, ceilalți, să ne gândim cine e Sebastian Ghiță și ce caută în PSD. Dacă aș fi ONG, mi-ar plăcea să fiu CJI-ul cel pe care voi îl vedeți mai puțin, dar pe care îl știu foarte bine comisiile de cultură din Parlament, ministerele și alte locuri unde se face și se desface libertatea noastră de exprimare, prin aberații ca Legea Big Brother. Dacă aș crede că fotbalul e altceva decât un pseudo-sport de mase și aș trăi în deluzia că legacy media mai există – poate, o zi, mi-ar plăcea să mă duc la serviciu în locul lui Tolontan. Dacă aș fi făcut un site deschizător de drumuri ca HotNews (cu care, e drept, am avut treabă la începuturi și prin 2007-2009), mi-aș închipui, poate, că sunt prietenul meu Ioan Mărgărit, deși cei care îl cunosc știu bine că asta îți ia mai mult de 24 de ore pe zi.

Dar, cum spuneam, nu sunt toate astea și cu atât mai puțin sunt Charlie. Vouă, celor care sunteți Charlie, am doar să vă spun că profetul Mahomed n-are treabă cu voi în secunda asta. Despre șocul civilizațiilor și amenințări abstracte putem vorbi, desigur, și e bine s-o facem, fiindcă ne ridică de pe nivelele de bază ale piramidei lui Maslow. Însă, dragii mei Charlie, problemele voastre referitoare la libertatea de expresie nu sunt despre atentate și Paris – și totuși, sunt al naibii de stringente, vă afectează personal. Sunt despre ultimele rămășițe ale presei, care sunt și ele pe punctul de a se duce dracului, și despre jucăriile new media care apar, prea plăpânde și paupere ca să preia/suplinească rolul de a patra putere în stat al vechii media. Sunt despre o listă foarte lungă de oameni și instituții la care n-am să dau link, deși am fost coleg, am lucrat pentru, am stimat nume de pe acea listă. Despre ei, despre cei care acum 10-15 ani erau personaje absolut ok, dacă nu chiar admirabile, dar au ajuns cozi de topor la mâna cutărui mogul sau partid politic, tot încerc să scriu un articol, în care să explic cum naiba s-a întâmplat asta, dar nu reușesc.

Așa că e bine să vă puneți la profil “Je suis Charlie”. Să știți totuși că un clic pe oricare din linkurile de mai sus e un gest mult mai nespectaculos, dar mai eficient pentru ceea ce sunteți cu adevărat și lucrurile de care aveți nevoie în materie de jurnalism, interes public, whistleblowing. O donație la Casa Jurnalistului, la Ilișoi sau la CJI, un abonament la Dilema veche sunt demersuri raționale, mature și responsabile, în sensul că te responsabilizează față de o amenințare de aici și de acum, ca și cum ai adopta un copil cu probleme. Ceea ce e mai greu decât să te scandalizezi față de lucruri care se petrec departe. Nu vă cer să dați clic sau bani cu entuziasm, ci cu precauție, așa cum ați votat Iohannis, dacă vreți. Nu am niciun interes financiar să susțin toate organizațiile și numele de mai sus, la fel cum nu am niciun interes să vă manipulez pe voi. Vă felicit pentru dreptunghiul negru și asumare, dar vă spun și ce puteți face mai departe.

  1. Valentin Reply

    Cred ca masacrul de ieri de la Paris nu are nimic de-a face cu religia, multiculturalism, ideologie, doctrine sau limitele libertatii de exprimare. Este o crima macabra si atat. Poate ca francezii ar merita sa poarte o discutie rece despre felul in care se cheltuiesc bugetele atat de generoase ale Politiei si diverselor servicii secrete. Se pare ca iarna asta se cam poarta AK-47 la Paris.

    • Iulian Comanescu Reply

      Greu de spus că n-are nimic de-a face cu religii și doctrine. Dacă nu se infirmă ce pare a fi, a fost vorba de terorism, o crimă colectivă în numele unei ideologii cu culoare religioasă. Că Islamul nu e asta sunt perfect de acord, e totuși o religie veche de 1400 de ani care a cunoscut perioade de mare înflorire culturală remarcabile și nici în ziua de azi genul ăsta de cretinism macabru nu e statistic reprezentatvi.

  2. Ramona Reply

    Nu îmi vine a crede ca un jurnalist ca “tine” nu face diferența între un musulman si un extremist. Îți amintesc ca printre victime se afla un polițist musulman care a fost omorât. Si in plus poate ca cei care “”””Sunt Charlie”””, sunt solidari pentru persoanele omorâte .

Post your thoughts