Esca și -Easca

“PRO TV magazin” spune că Mihaela Rădulescu se întoarce pe Antena 1 cu un format numit “Între prieteni”. Dar, într-un sens, prezentatoarea nici n-a fost plecată. Sau cel puțin nu din paginile presei ușurele din România. Cum face ea asta și de ce îi servește în carieră?

Una din ultimele cascadorii verbale ale Mihaelei Rădulescu e tot despre Andreea Marin, care, a spus Mihaela într-o emisiune de pe Antena 2, îi imită stilul vestimentar. Dar, oricâte astfel de bezele și-ar trimite cele două prin presă, Mihaela nu e neapărat rivala Zânei. Ci, mai degrabă, a unei alte Andree.

Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne gândim din nou la apariția star systemului românesc și tipul de vedetă dominant de vreo 15 ani încoace. E vorba de ceea ce a impus în anii ’90 aparatul de PR al PRO TV, care a transformat peste noapte în superstaruri o serie de fete tinere, cu calități dar fără biografie (publică). Vedeta română, așa cum a gândit-o Adrian Sârbu și a ipostaziat-o Andreea Esca, frizează perfecțiunea în tot ceea ce face, chiar dacă acest “tot” nu e foarte mult. E familistă perfectă, lipsită de hachițe, lipsită cu totul de umori fiziologice, dar musai posesoare a câtorva vise realizate, desigur cu spirjinul neostoit al grupului media din care face parte, care nu e un loc de muncă, ci un soi de ashram colorat într-o lume gri, depresivă.

Andreei Esca i-a priit acest gen de construcție. Este cea mai bună imagine din România, egală cu sine însuși și productivă în varii sensuri în tot timpul trecut de la nașterea PRO TV, căruia i-a fost un fel de moașă de prime-time cu acel “Bună seara, România!” din 1995.

Problema e că o Andreea Esca e destul, în peisaj. Cine o imită – sau se conformează acelorași axiome de brand personal – nu are la dispoziție decât un loc de epigon. Câte vedete asemănătoare, de primă mărime, are PRO-ul? De fapt, dacă ne uităm la presa românească, până și Esca e un epigon al Escăi: nu apare nici foarte des, nici foarte mult prin presă. Fiindcă nu poate? Mai curând, fiindcă nu vrea. Ea are ratingurile.

Dar nu numai vedetele PRO încearcă să se hrănească din astfel de precepte de imagine. Pe undeva, toată scena publică românească e a unor personaje care își mimează rolurile, iar asta nu e nici vina lui Adrian Sârbu, nici a Andreei Esca. Faptul că ne conformăm ca niște marionete unor parțial înțelese ritualuri sociale, “straiele nemțești” și bonjurismul (sau echivalentul lor postbelic, visul american), la care aspirăm nu mai de mult de vreo 160 de ani, generează o specie de ipocrizie edulcorată, de bigoterie atee care poate face spațiul public autohton insuportabil.

Mai nimic despre Mihaela Rădulescu până aici, dar tocmai contextul, lipsit de ea, e necesar pentru înțelegerea faimei: în peisajul de acuarelă cam spălăcită de mai sus, fosta soție a lui Elan Schwartzenberg apare ca o pată de “cerneală violentă”. Din punctul de vedere al manierelor clasice, de salon, Mihaela e o belea publică. Cu toate declarațiile ei despre bărbați, andree marin, învățămintele de viață, feminitate, carieră și maternitate pe care le înșiră prin toate revistele posibile și imposibile, detaliile personale, copertele pe care în unele sezoane se supraexpune, scandalurile în care e protagonistă, “Răduleasca” (cărei vedete din România i se mai spune așa, cu “-easca”?) e o pasăre rară. Ceea ce poate fi văzut de unii ca proastă creștere se decupează altfel din fundal: ca autenticitate, curaj și onestitate. Dacă La Rochefoucauld spunea că virtuțile noastre sunt niște vicii deghizate, în cazul Mihaelei e pe dos: ceea ce pare defect poate fi văzut, optimist, și ca o dovadă de cinste și personalitate.

În plus, supliciul la care a supus-o miliardarul ei fost soț, Elan Schwartzenberg, acum trei ani, când cu divorțul i-a făcut, pe termen lung, un serviciu. Sau, cel puțin, a umanizat-o mai mult pe Mihaela, a cărei viață, amorfă ca orice viață în ultimă instanță, începe să semene prin suișuri și coborâșuri cu un roman sau un scenariu bine scris.

Mihaela Rădulescu nu a făcut niciodată ratinguri foarte mari pe TV. Miza întoarcerii ei la Antenă nu e însă, în primul rând, una de popularitate. Ea are însușiri extrinseci, legate de ceea ce în teatru se numește o “leading lady”. Poate fi o imagine a postului, deci un vehicul de marketing puternic și diferit/pe dos decât locomotiva lustruită a concurenței.

Articol scris pentru ediția de tipar de joi, 24 noiembrie a cotidianului “România liberă”

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *