Esca şi -Easca

“PRO TV magazin” spune că Mihaela Rădulescu se întoarce pe Antena 1 cu un format numit “Între prieteni”. Dar, într-un sens, prezentatoarea nici n-a fost plecată. Sau cel puţin nu din paginile presei uşurele din România. Cum face ea asta şi de ce îi serveşte în carieră?

Una din ultimele cascadorii verbale ale Mihaelei Rădulescu e tot despre Andreea Marin, care, a spus Mihaela într-o emisiune de pe Antena 2, îi imită stilul vestimentar. Dar, oricâte astfel de bezele şi-ar trimite cele două prin presă, Mihaela nu e neapărat rivala Zânei. Ci, mai degrabă, a unei alte Andree.

Ca să înţelegem de ce, trebuie să ne gândim din nou la apariţia star systemului românesc şi tipul de vedetă dominant de vreo 15 ani încoace. E vorba de ceea ce a impus în anii ’90 aparatul de PR al PRO TV, care a transformat peste noapte în superstaruri o serie de fete tinere, cu calităţi dar fără biografie (publică). Vedeta română, aşa cum a gândit-o Adrian Sârbu şi a ipostaziat-o Andreea Esca, frizează perfecţiunea în tot ceea ce face, chiar dacă acest “tot” nu e foarte mult. E familistă perfectă, lipsită de hachiţe, lipsită cu totul de umori fiziologice, dar musai posesoare a câtorva vise realizate, desigur cu spirjinul neostoit al grupului media din care face parte, care nu e un loc de muncă, ci un soi de ashram colorat într-o lume gri, depresivă.

Andreei Esca i-a priit acest gen de construcţie. Este cea mai bună imagine din România, egală cu sine însuşi şi productivă în varii sensuri în tot timpul trecut de la naşterea PRO TV, căruia i-a fost un fel de moaşă de prime-time cu acel “Bună seara, România!” din 1995.

Problema e că o Andreea Esca e destul, în peisaj. Cine o imită – sau se conformează aceloraşi axiome de brand personal – nu are la dispoziţie decât un loc de epigon. Câte vedete asemănătoare, de primă mărime, are PRO-ul? De fapt, dacă ne uităm la presa românească, până şi Esca e un epigon al Escăi: nu apare nici foarte des, nici foarte mult prin presă. Fiindcă nu poate? Mai curând, fiindcă nu vrea. Ea are ratingurile.

Dar nu numai vedetele PRO încearcă să se hrănească din astfel de precepte de imagine. Pe undeva, toată scena publică românească e a unor personaje care îşi mimează rolurile, iar asta nu e nici vina lui Adrian Sârbu, nici a Andreei Esca. Faptul că ne conformăm ca nişte marionete unor parţial înţelese ritualuri sociale, “straiele nemţeşti” şi bonjurismul (sau echivalentul lor postbelic, visul american), la care aspirăm nu mai de mult de vreo 160 de ani, generează o specie de ipocrizie edulcorată, de bigoterie atee care poate face spaţiul public autohton insuportabil.

Mai nimic despre Mihaela Rădulescu până aici, dar tocmai contextul, lipsit de ea, e necesar pentru înţelegerea faimei: în peisajul de acuarelă cam spălăcită de mai sus, fosta soţie a lui Elan Schwartzenberg apare ca o pată de “cerneală violentă”. Din punctul de vedere al manierelor clasice, de salon, Mihaela e o belea publică. Cu toate declaraţiile ei despre bărbaţi, andree marin, învăţămintele de viaţă, feminitate, carieră şi maternitate pe care le înşiră prin toate revistele posibile şi imposibile, detaliile personale, copertele pe care în unele sezoane se supraexpune, scandalurile în care e protagonistă, “Răduleasca” (cărei vedete din România i se mai spune aşa, cu “-easca”?) e o pasăre rară. Ceea ce poate fi văzut de unii ca proastă creştere se decupează altfel din fundal: ca autenticitate, curaj şi onestitate. Dacă La Rochefoucauld spunea că virtuţile noastre sunt nişte vicii deghizate, în cazul Mihaelei e pe dos: ceea ce pare defect poate fi văzut, optimist, şi ca o dovadă de cinste şi personalitate.

În plus, supliciul la care a supus-o miliardarul ei fost soţ, Elan Schwartzenberg, acum trei ani, când cu divorţul i-a făcut, pe termen lung, un serviciu. Sau, cel puţin, a umanizat-o mai mult pe Mihaela, a cărei viaţă, amorfă ca orice viaţă în ultimă instanţă, începe să semene prin suişuri şi coborâşuri cu un roman sau un scenariu bine scris.

Mihaela Rădulescu nu a făcut niciodată ratinguri foarte mari pe TV. Miza întoarcerii ei la Antenă nu e însă, în primul rând, una de popularitate. Ea are însuşiri extrinseci, legate de ceea ce în teatru se numeşte o “leading lady”. Poate fi o imagine a postului, deci un vehicul de marketing puternic şi diferit/pe dos decât locomotiva lustruită a concurenţei.

Articol scris pentru ediţia de tipar de joi, 24 noiembrie a cotidianului “România liberă”

Post your thoughts